într-o locuinţă atât de frumoasă. Dar ce se va întâmpla acum, dacă toată liniştea, bunăstarea şi huzureala lor trebuia să ia sfârşit într-un mod înspăimântător? Pentru a nu se lăsa pradă unor astfel de gânduri, Gregor preferă să facă puţină mişcare şi porni să se târască prin cameră în sus şi-n jos, în cursul lungii seri, cineva întredeschise pe rând când o uşă, când alta, apoi o închise repede la loc: probabil simţea nevoia să intre la el în cameră, dar de fiecare dată anumite reticenţe îi împiedicau. Gregor se opri acum chiar lingă uşa sufrageriei, hotărât să determine în vreun fel pe şovăielnicul vizitator să vină înăuntru, ori măcar să afle cine era; dar uşa nu se mai deschise şi aşteptă în zadar. De dimineaţă, când uşile erau încuiate, toţi ar fi vrut să intre în camera lui iar acum, când deschisese el singur o uşă, iar celelalte fuseseră descuiate – pare-se – şi ele în cursul zilei, nu mai venea nimeni înăuntru, deşi cheile erau în broaşte pe dinafară.

Lumina din sufragerie fu stinsă noaptea târziu şi Gregor îşi putu da seama foarte uşor că părinţii şi sora lui vegheaseră până atunci, întrucât îi auzi pe toţi trei depărtându-se în vârful picioarelor. Acum era sigur că nu va mai veni nimeni la el până în zori; avea aşadar destul timp înainte, pentru a chibzui nestingherit cum să-şi rânduiască viaţa în viitor. Dar camera aceasta înaltă şi mare, în care era silit să zacă întins pe jos, îl îngrozea, fără să-şi poată da seama de ce, că doar locuia în ea de cinci ani; făcând o întoarcere aproape inconştientă, de care se şi ruşină oarecum, se vârî degrabă sub canapea, unde se simţi curând foarte bine, cu toate că spinarea îi era cam turtită şi nu-şi putea ridica nici capul; îi păru rău doar că avea trupul prea lat pentru a intra cu totul sub canapea. Petrecu acolo noaptea-ntreagă, când furat de un somn uşor din care-l trezea necontenit foamea, când frământat de griji şi speranţe nelămurite, ce duceau toate la concluzia că, deocamdată, trebuie să se poarte cu calm, răbdare şi menajamente, pentru a-şi ajuta familia să îndure cât mai uşor neplăcerile pe care, în situaţia actuală, era silit să i le producă.

A doua zi în zori, când încă nici nu se luminase bine de ziuă, Gregor avu prilejul să verifice forţa hotărârilor sale, atunci când Grete, aproape complet îmbrăcată, deschise uşa dinspre antreu şi privi curioasă înăuntru. Nu-l văzu numaidecât, dar ce Dumnezeu! trebuia să fie pe undeva, că doar nu putuse zbura de-acolo; când îl descoperi sub canapea, se sperie atât de tare încât, fără să se poată stăpâni, trânti uşa la loc, pe dinafară. Apoi, ca şi cum ar fi cuprins-o remuşcarea, o deschise numaidecât din nou şi intră în vârful picioarelor, ca în camera unui bolnav grav sau a unui străin. Gregor scoase capul până aproape de marginea canapelei şi o privi atent. Oare va observa Grete că lăsase laptele neatins, fireşte nu fiindcă nu-i era foame; şi se va gândi oare să-i aducă altceva mai pe gustul lui? Dacă n-o va face din proprie iniţiativă. Gregor avea de gând mai bine să flămânzească, decât să-i atragă atenţia asupra acestui lucru, deşi simţea, de fapt, o pornire nestăvilită să ţâşnească de sub canapea şi să i se arunce la picioare, implorând-o să-i aducă ceva bun de mâncare. Dar sora lui observă îndată, cu uimire, castronaşul încă plin, din care se revărsase puţin lapte primprejur; îl ridică numaidecât, însă nu-l apucă direct cu mâna, ci cu o cârpă, şi-l scoase afară. Gregor era nespus de curios să vadă ce-i va aduce în schimb şi făcea tot felul de presupuneri. Dar nicicând n-ar fi fost în măsură să ghicească de ce era în stare sora lui, în marea ei bunătate. Pentru a-şi putea da seama de gusturile lui, îi aduse tot felul de lucruri, pe care le înşiră pe un jurnal vechi: zarzavaturi pe jumătate putrezite, oase rămase de la cină şi pe care se închegase un fel de sos alb, câteva stafide şi migdale, o bucată de brânză, despre care Gregor spusese cu două zile în urmă că nu mai e bună de mâncat, o felie de pâine goală, uscată, una unsă cu unt şi alta cu unt şi sare. Alături de ele, mai puse şi un castronaş, în care turnase puţină apă şi care părea să-i fie destinat definitiv lui Gregor. Apoi, ştiind că fratele său nu va mânca faţă de ea, avu delicateţea să se retragă în grabă şi chiar să răsucească cheia în broască – doar-doar să observe Gregor că se poate simţi în voie, la largul său. Lui Gregor îi sfârâiră picioruşele când se putu repezi, în sfârşit, la mâncare. De altfel, pare-se că rănile se vindecaseră de tot, întrucât nu mai simţea nici o stânjeneală; faptul acesta îl făcu să se mire nespus şi să-şi aducă aminte cum se tăiase puţin la un deget cu cuţitul, cu mai bine de o lună în urmă, şi cum rana îl mai durea încă destul de rău, nu mai departe decât alaltăieri. «Oare am devenit mai puţin sensibil?» gândi el şi începu să sugă lacom din bucata de brânză, care-i atrăsese atenţia numaidecât, mai imperios decât toate celelalte alimente. Cu ochii înlăcrimaţi de mulţumire, înfulecă în grabă, pe rând, bucata de brânză, zarzavatul şi sosul; în schimb mâncărurile proaspete nu-i plăcură, nici măcar nu le putea suporta mirosul, aşa că toate lucrurile, pe care voia să le mănânce, le trase mai la o parte. Terminase de mult de mâncat şi încă mai adăsta leneş în acelaşi loc, când Grete răsuci încet cheia în broască, pentru a-i da să înţeleagă că trebuie să se retragă. Deşi îl cam toropise somnul, fu cuprins de spaimă şi se târî în grabă la locul lui, sub canapea. Dar îi trebui multă stăpânire de sine pentru a putea rămâne acolo chiar şi scurtul răstimp, cât sora îşi făcu de lucru prin cameră, întrucât masa îmbelşugată îl cam