cu câte un picior pus în cruce peste celălalt, într-o simetrie fotografică ridicolă. Un bărbat era ofiţer, şi în el Felix recunoscu pe tată-său, celălalt cu redingotă şi pantaloni umflaţi, fără dungă, era moş Costache. Doamnele ţineau câte o mână pe umerii a doi copii aşezaţi în picioare între un bărbat şi o femeie. Erau un băiat şi o fetiţă, fiecare sprijinit pe câte un cerc mare. Felix îi privi nedumerit, neghicind bine identitatea lor.

  — Ia să te văd dacă eşti perspicace! Zise Otilia. Care sunt eu, şi care eşti tu?

  Felix fu surprins să nu se recunoască în băiat, al cărui păr, de altfel, era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici.

  — Asta eşti tu, lămuri Otilia, arătând pe fată, şi ăsta sunt eu, şi puse degetul pe băiat.

  Într-adevăr, fata cu părul lung, cam bălai, şi cu rochie cu platcă, garnisită cu dantelă, avea trăsăturile lui, îndeosebi nasul drept.

  Bizară fantezie a părinţilor, de care Felix îşi reaminti vag. Ştia că avusese părul lung, înnodat în panglici, până la vreo trei-patru ani, şi că purtase adesea rochie.

  — Ce caraghios! Râse Otilia şi se pregătea să facă cu un creion chimic mustăţi ipostazei sale din fotografie.

  — De ce vrei s-o strici? Îi reproşă Felix. E o amintire.

  — Ah! Privi Otilia curios, şi tu eşti sentimental? Felix tăcu.

  — Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne căsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!

  Cum Felix lăsase capul în jos încurcat, Otilia îl analiza foarte serios:

  — Tu n-ai nici o prietenă, n-ai iubit niciodată? Aha, înţeleg, interpretă ea tăcerea, domnul e timid sau discret.

  Otilia continuă sa frunzărească fotografiile, apoi recomandă călduros lui Felix fiecare din cărţile sale, punândui-le generos pe braţe, în sfârşit îşi aduse aminte înspăimântată:

  — Vai, am uitat maşina de călcat! Să ştii că s-a răcit, şi am atâta treabă!

  Şi lăsând toate baltă, se repezi furtunos pe scări în jos. Curând, din curte, se auziră fredonările Otiliei.

  Felix îşi alese o carte, L'homme a l'oreille cassee de Ed. About, şi coborî şi el în grădină, aşezându-se pe o bancă, unde începu să citească. Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă. Citi astfel o bună bucată de vreme. Când îşi ridică capul din carte, Otilia dispăruse cu lucrurile şi cântecele ei. Marina se îndrepta greoi spre casă, cu un vraf de farfurii. Soarele era sus pe cer, totuşi încă vreo oră nimic nu se-ntâmplă şi Felix continuă lectura. Cu felul lui accelerat de a citi, înghiţise trei sferturi din volum, când poarta se deschise şi apăru pe ea moş Costache, în haine albe de dril şi cu o panama pe cap, zgârcită de vechime şi multe spălări. Era foarte vesel, judecând după ţuguierea groaselor buze, şi ţinea la subsuoară, cu mare grijă, un pacheţel învelit în jurnal. Nu mult după aceea, Otilia strigă tare din casă pe Felix, poftindu-l la masă. Sufrageria, văzută ziua, era o încăpere tot aşa de înaltă ca toate odăile de jos, părând din cauza înălţimii îngustă, deşi în realitate era destul de largă. Mobila era greoaie, de nuc, cu ciubucuri fantastice şi mari ca nişte bombe, iar prin geamul bufetului se ghicea o dezordine generală. Moş Costache, Otilia şi Felix se aşezară la trei din laturile mesei şi Marina începu să aducă la masă. Felix observă că mâncărurile erau prea abundente, parcă destinate unui număr mai mare de persoane, sau gătite cu voluptate, după o îndelungă foamete. Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă. Bucatele erau nu numai copioase, dar şi numeroase, ceea ce nu miră deloc pe moş Costache, care mânca din toate. Alături de tacâmuri ţinea sub atentă supraveghere pachetul învelit în jurnal.

  — Otilia, dădu afară în sfârşit secretul mulţumirii sale bătrânul, mi-a dat Pascalopol să-i plătesc chiria şi, din greşeală, mi-a dat cu o sută de franci mai mult.

  Felix înţelese vag că moş Costache făcea lui Pascalopol unele comisioane şi se gândi şi la oficiul de tutor al bătrânului. Cumula va să zică câteva atribuţiuni de soiul acesta. Atunci îşi dădu seama că nu ştia cu ce se ocupă propriu-zis bătrânul. Otilia devenise palidă şi scăpase furculiţa din mână.

  — Dar, papa, nu i-ai dat înapoi?

  — Ha! Făcu moş Costache, mirat ca de o ipoteză absurdă. Otilia aruncă şervetul şi merse spre locul lui moş Costache, pe marginea scaunului căruia se aşeză, înconjurând capul chel al bătrânului cu cele mai subtile mângâieri.

  — Papa dragă, dacă mă iubeşti, trebuie să-i înapoiezi banii! Cum ai putut face una ca asta? Papa dragă, scoate banii.

  Şi începu să vâre degetele prin buzunarele de la vestă ale bătrânului, ale cărui sprâncene erau lăsate în jos de o comică supărare, în vreme ce buzele râdeau de gâdilitură. În fine, Otilia descoperi în fundul unui buzunar cinci monede mici de aur, ce fură confiscate, spre ciuda lui moş Costache, care totuşi nu obiectă nimic şi se puse să mănânce mai vârtos. Masa se sfârşi înfr-o indispoziţie generală, şi Felix găsi nimerit să se strecoare tăcut în odaia lui, unde se aşeză să termine lectura romanului lui Ed. About. Mai târziu, cu o altă carte în mână, coborî în grădină şi se aşeză să citească în chioşc. Curtea era pustie, toţi intraseră în casă şi chiar Marina nu se zărea, ceea ce da de bănuit că obişnuia să doarmă după-amiază.

  Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din sea ra precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborî Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghetre albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap. Pascalopol deschise voios portiţa şi uşa gotică de la