dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte. Felix o urmă cu paşi mari, în vreme ce Marina, din uşa bucătăriei, care se vedea jos la parter, mânuind o lingură mare, strigă nebăgată-n seamă de fată:

  — Haida! A-nceput nebunia!

  Otilia o luase spre fundul curţii, care era foarte adâncă şi plină de pomi groşi şi stufoşi. Un mic grilaj, căzut pe alocuri, indica despărţirea dintre curtea din faţă şi cea din dos. Nu era nicăieri nici un strat, iarba creştea în neregulă. Un chioşc înalt de fier se vedea între copaci. Otilia alergase într-acolo şi şedea acum pe banca circulară din interiorul chioşcului, în jurul unei mese de tablă vopsită. Felix sosi în sfârşit şi el şi depuse lucrurile pe masă. Otilia îşi ridicase sus picioarele subţiri şi goale, vârâte de-a dreptul în pantofi, îmbrăţişându-le cu braţele, şi-şi scutura râzând pletele, care-i căzuse pe ochi. După ce Felix se aşeză pe bancă, Otilia desfăcu o cutie lată din care scoase nişte bastoane lungi de ciocolată. Întinse unul tânărului, dar când acesta vru să-l ia cu mâna, ea-l trase înapoi, ducându-i-l de-a dreptul la gură. Luă şi ea un baston, pe care începu să-l ronţăiască, înşirând în acelaşi timp, pe masă, mănuşile de piele, pe care se pregătea să le frece cu benzină.

  — Va să zică, ai să studiezi medicina? Domnul doctor Felix Sima! Sună foarte frumos. Vreau s-ajungi un doctor mare, dar mare. Însă, apropo, Felix, fiindcă zici că te faci doctor, îmi bate inima grozav câteodată şi-mi zvâcnesc vinele. Crezi că am ceva la inimă?… Ia-mi pulsul!

  Şi Otilia îi întinse o mână. Felix îi luă maşinal mâna rece şi subţire, în care nu băteau decât uşor vasele sanguine, şi apoi îi dădu drumul încet, fără nici un verdict.

  — Am uitat, zise râzând Otilia, că încă nu te-ai înscris. Am devenit ipohondră. Ce vrei? Când te-ntâlneşti mereu cu Titi şi cu unchiul Simion!

  — Cine-i Titi? Întrebă Felix.

  — Nu ştii? Titi e băiatul lui Simion, pe care l-ai văzut aseară brodând, şi al tantei Aglae. Ai să-l cunoşti. Băiat bun, săracul, însă cam…

  — Cam?

  — În sfârşit, ai să-l cunoşti, evită Otilia caracterizarea, făcându-i semn cu ochii să întindă mâinile spre a depăna o jurubiţă de ibrişin. Dar de tanti Aglae ce zici?

  Felix luă o atitudine neutră. Otilia oftă exagerat, dând ochii peste cap ca o madonă de Carlo Dolci.

  — Of, doamne! Tanti Aglae are doi copii la care ţine ca la ochii din cap: Titi şi domnişoara pe care ai văzut-o aseară, Aurica. Să nu cumva să-i atingi cu ceva. Mai are o fată, care e măritată sau cam aşa ceva. Am uitat să te întreb: îţi place Aurica?

  Felix făcu un gest evaziv.

  — Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se-ndrăgosteşte de cine-i iese-n cale.

  Otilia sfârşise de depănat ibrişinul şi acum repara degetele mănuşilor, fredonând o romanţă italiană.

  — Cine era domnul gras de aseară? Îndrăzni să întrebe Felix. Fata ridică o privire indignată asupră-i.

  — Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr că e cam gras, recunoscu ea gânditoare, am să-i spun să slăbească.

  — Este tot un unchi? Se hazardă Felix cu jumătate gură. Otilia izbucni într-un râs cristalin.

  — Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e un… Prieten al lui papa. Fiindcă faţa tânărului se adumbrise puţin, Otilia începu să-i dea explicaţii volubile:

  — Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie. Mi-a făgăduit că-mi dă unul. Ah, şi cum aş vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoşi! Este foarte chic! Dacă n-ar veni Pascalopol, ne-am plictisi grozav, fiindcă papa e cam ursuz şi nu-l prinzi pe-acasă. Tu nu te plictiseşti niciodată? Eu, da! Oftă Otilia. Câteodată îmi vine sa ţip, şi atuncea mă răzbun pe pian. Ştii că m-am înscris la Conservator, dar nu sunt încă bine hotărâtă. Aş fi vrut sa urmez mai degrabă clasa de dramă. Dramă! Sa fiu actriţă, să am admiratori. Mi-au spus însă că nu prea am glas sonor. Tu ce zici?

  Otilia se ridică în picioare pe banca din chioşc şi, întinzând mâinile, declamă cavernos:

  Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni.

  De sus, zărise pe Marina în bucătărie.

  — Marino, ţipă ea de departe, ai fier de călcat?

  — Este, este, confirmă femeia, morocănos.

  În curând, Otilia călca în faţa lui Felix, pe care nu-l elibera deloc din captivitate, rochia de tul, fluierând acum fragmente de şansonete de Fragson. Terminând, îşi potrivi rochia pe deasupra, ca un şorţ.

  — Cred c-o să-mi stea bine! Vrei s-o încercăm? Hai s-o încercăm.

  Şi Otilia luă iarăşi pe Felix de mâini şi-l târî în goană prin curte, şi apoi, răpăind pe scară în sus, până la odaia ei. Acolo, fără nici o jenă, îşi trase peste cap rochia uşoară de casă, rămânând într-un jupon prins de umeri cu două panglici, şi îmbrăcă rochia albă de tul. Părea un fluture alb care mişcă uşor din aripi. Ea făcu câţiva paşi de menuet, fluierând o melodie, apoi, ţinându-şi cu mâinile îndepărtate capetele rochiei, făcu o reverenţă adâncă în faţa lui Felix. Uitându-şi de mărunţişurile din chioşc, Otilia se luă cu vorba şi, în curând, ea şi Felix şedeau pe marele divan în faţa unui vraf de fotografii, albume şi alte nimicuri, scoase de fată de prin sertare şi aruncate acolo. Cu picioarele încrucişate turceşte, Otilia explica orice lucru:

  — Ăsta eşti tu, când erai mic! Şi aici sunt eu!

  Felix privi cu mirare fotografia. Două doamne în rochii strânse la mijloc violent, cu sânii încorsetaţi, şedeau cu demnitate pe două scaune rezemate pe un fundal, reprezentând nori rostogoliţi. De fiecare latură, câte un bărbat în picioare se rezema de un ciubuc al unui scaun,