biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Enigma Otiliei descarca cartea online pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Enigma Otiliei descarca cartea online pdf 📖». Rezumatul cărții:

2
0
1 ... 7 8 9 ... 167
Mergi la pagina:
barbişon şi broboadă, care broda mereu. Înţelese acum că tanti Aglae, cu Simion al ei şi cu Aurica locuiau alături. Felix mai dădu câteva ocoluri odăii, ascultând exerciţiile Otiliei, care le intona şi vocal acum, cu un glas subţirel şi tremurat. În sfârşit se hotărî să crape uşa, fiindcă auzise nişte bocănituri pe alături. Abia scosese capul, şi-i răsări înainte faţa spână a lui moş Costache, care i se păru acum mai buzat şi mai stacojiu la faţă.

  — Ai dormit bine? Întrebă el, cu vecinica lui răguşeală. Părea foarte binevoitor şi mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin şi a continuei frecări a mâinilor.

  — Vino să-ţi arăt odaia dumitale.

  Pe acelaşi coridor, moş Costache călăuzi pe Felix la o altă uşă deschisă de perete.

  — E gata, Marina?

  — Gata, gata, răspunse arţăgos o femeie mătăhăloasă, bătrână, îmbrăcată rău, ca o servitoare. Dumnealui este?

  Moş Costache consimţi din cap.

  — Uite aici, luă femeia în primire pe Felix. Ăsta-i patul, cum nici la mama dumneatale n-ai avut.

  Într-adevăr, era un pat mare, cu tăbliile de lemn de nuc sfârşite în două suluri groase cu capete de bile. Marina îl pipăi cu mâna, demonstrativ.

  — Şezi pe el, să vezi! Uite, aici îţi pui rufele, ici hainele, ghetele să le pui aici, în cutie. Ai masă să scrii pe ea cât pofteşti.

  Odaia era asemănătoare cu aceea a Otiliei, dar în locul tapetului era o zugrăveală verzuie. Şi aci o mică fereastră dădea în curtea vecină. Marina urmă călăuzirile ei, dând lămuriri dintre cele mai indecente. Când Felix o privi mai bine în faţă, văzu că n-avea decât un ochi valid. Celălalt îi era atacat violent de albeaţă şi era pe jumătate închis de pleoapă.

  — Ce faci, se răsti deodată Marina la moş Costache, nu-mi dai bani de cheltuială? Doar n-o să te hrănesc cu vânt!

  Moş Costache se bâlbâi:

  — Nu-nu-nu mai ai bani?

  — Că mulţi mi-ai dat, îi rânji bătrâna.

  Această familiaritate miră pe Felix, care totuşi observă că, cu tot halul în care se afla Marina, ea n-avea aerul să fie o slujnică. Anumite trăsături mai fine îi înnobilau fizionomia. Mai târziu el află că bătrâna era o rudă îndepărtată a lui moş Costache, pe care acesta, abuzând de împrejurarea că femeia, celibatară, n-avea unde să se ducă şi era şi cam slabă de minte, o folosea ca servitoare. Bătrânul îşi scărpină puţin chelia, apoi trase la o parte pe Felix, întrebându-l cu glas şi mai stins ca de obicei:

  — A-a-ai bani?

  Felix se roşi la faţă şi vârî repede mâna în buzunar. Avea vreo optzeci-o sută de lei, cât îi mai rămăsese după cumpărarea biletului de tren şi care în fond îi fuseseră daţi de moş Costache, conform unui aranjament, prin secretariatul internatului, ca bani pentru mici cheltuieli. Scoase un portmoneu în care şedeau ticsite câteva monede de argint.

  — Numai cinci lei, zise Costache, ochind portmoneul. Felix îi întinse o piesă groasă şi mare.

  — Da pâinea, sări Marina, care n-ai plătit-o de două săptămâni!

  Moş Costache îşi mai ciupi puţin fruntea şi repetă umil:

  — M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat.

  Felix îi întinse şi a doua piesă. Între timp pianul tăcuse, dar emoţia nu-i îngăduise tânărului să audă trosniturile scării apropiate. Când întoarse capul, zări pe Otilia. Era cam palidă şi avea ochii ficşi şi mustrători.

  — Papa, ce faci aici?

  Bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se.

  — Nimic. I-arătam odaia. Te las pe tine să-i ţii de urât. Şi, frecându-şi mâinile, bătrânul o luă mărunt pe scară în jos.

  — Ţi-a cerut bani? Întrebă, supărată, Otilia pe Felix.

  — Nu! Minţi acesta.

  — Ba ţi-a cerut! Întări fata cu o intonaţie care n-admite replică. Papa este un om bun, urmă Otilia după oarecare trecere de timp, luând pe Felix de braţ, însă are ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor cu el. Vii să-mi ajuţi să iau ceva din odaie?

  Otilia intră în camera în care dormise Felix şi începu să scotocească, trăgând toate sertarele dulapului şi ale toaletei şi nemaiînchizând niciunul. Scoase o rochie de tul cu multe volane şi o aruncă pe braţul tânărului, mănuşi de piele şi de aţă lungi până la coate, sticluţe, gheme, o perniţă de ace şi alte nimicuri, dându-le pe toate acestuia. Apoi îi făcu semn să o urmeze. Ajungând în capătul scării, începu să coboare cu o repeziciune de pisică, abia urmată de Felix. Din săliţa de jos a scării intrară într-o odaie aproape goală, în care se afla un pian cu coadă, cam vechi, cu capacul ridicat. Cele două ferestre ale odăii erau deschise. Mormane de note muzicale, de reviste de modă erau aruncate pe jos în jurul negrului piano-forte. În faţa instrumentului era un simplu scaun de lemn, ca de tavernă, cu tăietură în chip de inimă. Otilia se repezi la el şi, aşezându-se aproape călare, începu să alunge degetele subţiri asupra clapelor.

  — Asta o ştii? Întrebă ea pe Felix.

  Cânta o compoziţie foarte la modă pe atuncea, prin sentimentalitatea ei, Chanson russe, şi Felix, care avea cunoştinţe muzicale, putând descifra cu uşurinţă la pian şi la vioară, îşi dădu seama că îndemânarea şi fineţea Otiliei depăşeau cu mult banalitatea bucăţii.

  — Ah, zise Otilia, lăsându-şi o clipă mâinile pe genunchi, ce sentimentală sunt!

  Apoi, înfigând din nou degetele în clape, începu să cânte Rapsodia ungară de Liszt, indicând cu multă vigoare părţile grave, dar când intră în zona furtunoasă a compoziţiei, trânti deodată capacul peste claviatură şi sări în picioare.

  — Îmi vine uneori să alerg, spuse ea lui Felix, care şedea în picioare, puţin cam încurcat de rochia şi nimicurile cărora le slujea de cuier, să zbor. Felix, adăugă ea confidenţial, vrei să fugim? Hai să fugim!

  Şi mai înainte ca tânărul să se

1 ... 7 8 9 ... 167
Mergi la pagina: