— Adică? De ce întrebi? Nu sunt şerveţele şi hârtie igienică? Este adevărat că nu s-au terminat de tot, dar nici nu se strică dacă le cumperi mai din timp.

  — Nu mă deranjează că ai cumpărat şerveţele şi hârtie igienică. E normal să le avem în casă. Eu te întreb de ce ai cumpărat şerveţele albastre şi hârtie igienică cu model floral.

  — Tot nu înţeleg, am spus eu, încercând să-mi controlez tonul. Le-am cumpărat şi gata. Le-am luat de la reduceri şi nu cred că nişte şerveţele albastre o să-ţi facă nasul albastru. Ce e rău în asta?

  — Este foarte rău. Nu pot suferi şerveţelele albastre şi hârtia igienică cu model floral. Nu ştiai?

  — Nu ştiam. Ai vreun motiv anume?

  — Nu pot să-ţi explic de ce nu-mi plac, dar nu-mi plac pur şi simplu. Nici tu nu poţi să suferi husele de telefon şi termosurile cu motive florale sau blugii evazaţi. Nici măcar nu-ţi face plăcere să mă vezi cu unghiile date cu ojă. Cred că nici tu nu mi-ai putea explica de ce. Pur şi simplu nu-ţi place. Depinde de gust, nu?

  Eu aş fi putut găsi o explicaţie pentru fiecare, dar normal că nu m-am încumetat, dată fiind atmosfera încărcată.

  — Da, ai dreptate, fiecare cu gustul lui. Dar tu n-ai cumpărat şerveţele albastre şi hârtie igienică cu model floral nici măcar o dată în cei şase ani de când suntem căsătoriţi?

  — Nu, mi-o reteză Kumiko.

  — Zău?

  — Crede-mă că n-am cumpărat, Eu nu cumpăr decât şerveţele albe, galbene sau roz, iar hârtia igienică este întotdeauna cât se poate de simplă, fără nici un model. Mă surprinde că n-ai observat nici măcar atâta lucru de când suntem împreună.

  Şi eu am fost şocat. Cum adică, timp de şase ani n-am folosit nici măcar o dată şerveţele albastre şi hârtie igienică cu model floral?

  — Şi pentru că tot suntem la lucruri care nu-mi plac, nu ştiai că nu pot suferi carnea şi ardeii prăjite împreună?

  — Habar n-am avut.

  — Zău că nu-mi plac. Să nu mă întrebi de ce pentru că nu ştiu să-ţi răspund, dar nu suport mirosul când sunt prăjite în aceeaşi tigaie.

  — In cei şase ani tu chiar n-ai prăjit niciodată carne de vită şi ardei în aceeaşi tigaie?

  Kumiko clătină din cap.

  — Eu mănânc salată de ardei, iar carnea de vită o prăjesc numai cu ceapă, în viaţa mea n-am prăjit-o cu ardei.

  — O, Doamne!

  — Chiar n-ai băgat de seamă atâta lucru?

  — Nu, chiar n-am observat.

  Am încercat să-mi amintesc dacă în cei şase ani de căsnicie am mâncat carne de vită prăjită cu ardei, dar n-am reuşit.

  — Trăim împreună de-atâta amar de vreme şi puţin ţi-a păsat de mine. Nu te-ai gândit decât la tine, normal!

  Am închis aragazul şi am lăsat tigaia acolo.

  — Ia stai puţin! Te rog să nu confunzi lucrurile în halul ăsta. Da, probabil că n-am băgat de seamă ce şerveţele şi ce hârtie igienică am folosit şi nici faptul că nu prăjeşti carnea de vită împreună cu ardeii. Recunosc că am greşit, dar de aici şi până la a mă acuza că nu mi-a păsat deloc de tine e cale foarte lungă. Pe mine nu mă interesează ce culoare au şerveţelele pe care le folosim. Da, mă rog, probabil că dacă aş vedea şerveţele negre pe masă mi-ar sări în ochi, dar nu mă deranjează dacă sunt albe sau albastre. La fel şi carnea de vită. Mi-e indiferent dacă e prăjită împreună cu ardeii sau separat. Şi dacă ar dispărea pe vecie de pe faţa pământului prăjitul în sine, tot nu m-aş sinchisi. Cred că nici n-aş observa. Asemenea prostii n-au nici o legătură cu ceea ce însemni tu ca fiinţă umană. Nu am dreptate?

  Kumiko a rămas fără replică. A dat pe gât, din două înghiţituri, berea care i-a rămas şi şi-a aţintit apoi privirile pe sticla goală de pe masă.

  Mâncarea din tigaie am aruncat-o toată la gunoi. Ciudat, mi-ani zis eu. Până cu o clipă în urmă chiar fusese mâncare, iar acum nu era decât gunoi. Am deschis o sticlă de bere şi am băut direct din ea.

  — De ce-ai aruncat-o? Întrebă Kumiko.

  — Ai spus că nu-ţi place.

  — Puteai s-o mănânci tu.

  — Nu mai am poftă de mâncare. De-acum încolo n-am să mai mănânc niciodată carne de vită prăjită cu ardei.

  Soţia mea dădu din umeri.

  — Cum doreşti, spuse ea.

  Îşi puse coatele pe masă şi-şi rezemă capul în mâini. A rămas nemişcată în poziţia aceea multă vreme. Nici nu plângea, nici nu dormea. Am privit tigaia goală de pe aragaz, m-am uitat apoi la Kumiko şi am dat pe gât berea care mi-a rămas. O, Doamne! Ce naiba se întâmplă? Ce-a ieşit dintr-o prostie de hârtie igienică, nişte şerveţele şi nişte ardei!

  M-am apropiat de ea şi i-am pus mâna pe umăr.

  — Am înţeles, să ştii. N-am să mai cumpăr niciodată şerveţele albastre şi hârtie igienică cu model floral, îţi promit solemn. Le duc mâine înapoi la magazin şi iau altceva. Dacă nu mi le schimbă, le ard în curte şi arunc cenuşa în mare. Nici n-o să te mai chinui vreodată cu carne de vită prăjită cu ardei. Cred că mai miroase puţin, dar o să se ducă repede mirosul. Hai să uităm toate prostiile astea!

  N-a scos un cuvânt. Aş fi vrut să ies la plimbare vreo oră şi s-o găsesc mai veselă la întoarcere, dar nu puteam face aşa ceva. Trebuia să rezolv eu însumi problema ei.

  — Părerea mea este că eşti foarte obosită. Odihneşte-te puţin şi