Cronica Păsării Arc descarca gratis cele mai frumoase romane de dragoste gratis PDf 📖

  CUPRINS:

  Cartea I.

  Coţofana hoaţă.

  Cartea a Il-a.

  Pasărea profet.

  Cartea a IlI-a.

  Bărbatul care prinde păsări.

  Cartea I.

  Coţofana hoaţă.

  Iunie – iulie 1984

  Pasărea-arc în ziua de marţi.

  Şase degete şi patru sâni.

  Când a sunat telefonul, fierbeam spaghete în bucătărie şi fredonam Coţofana hoaţă a lui Rossini, care tocmai se transmitea la radio. Consider că muzica aceasta se potriveşte perfect cu prepararea spaghetelor.

  Am vrut să las telefonul să sune, nu numai pentru că spaghetele erau aproape gata, dar mai ales pentru că orchestra simfonică din Londra, sub bagheta lui Claudio Abbado, atingea punctul culminant, în cele din urmă însă am dat focul mai mic şi m-am dus în sufragerie să răspund. Mă gândeam să nu fie cumva vreo cunoştinţă care mă anunţă că mi-a găsit o nouă slujbă.

  — Te rog să-mi acorzi zece minute, zise o voce de femeie fără nici un preambul.

  În general recunosc imediat vocile la telefon, dar aceasta îmi era complet necunoscută.

  — Vă rog să mă scuzaţi, dar cu cine doriţi să vorbiţi? Am întrebat eu politicos.

  — Chiar cu tine. Zece minute, te rog. Nu vreau decât să-mi acorzi zece minute şi o să vezi că ne înţelegem, zise femeia. Avea o voce joasă şi blândă, dar mie mi se părea cam alunecoasă.

  — Adică ce să înţelegem?

  — Să ne înţelegem sentimentele, reciproc.

  Mi-am lungit gâtul şi m-am uitat prin uşa de la bucătărie. Spaghetele mele fierbeau, cuminţi, iar Abbado îşi vedea mai departe de Coţofana hoaţă.

  — Scuză-mă, te rog, dar tocmai îmi pregăteam nişte spaghete. Poţi să suni un pic mai târziu?

  — Spaghete? Întrebă femeia surprinsă. Spaghete la zece şi jumătate dimineaţa?

  — Nu cred că te priveşte pe tine ce mănânc şi când mănânc, am ripostat eu puţin cam iritat.

  — Ai dreptate. Am să revin, spuse ea sec.

  Am sesizat imediat că i s-a schimbat starea de spirit.

  — Ia stai puţin, am zis. Dacă ai cine ştie ce prostioare de vânzare, renunţă. Poţi să tot dai la telefoane, că nu mă interesează. Am rămas fără slujbă şi n-am bani.

  — Stai liniştit, ştiu în ce situaţie te afli.

  — Cum adică ştii? Ce ştii?

  — Ştiu că ţi-ai pierdut slujba. Ştiu şi eu atâta lucru. Vezi-ţi de preţioasele tale spaghete acum.

  Când am vrut să o întreb cine naiba e, mi-a trântit telefonul în nas.

  Am rămas trăsnit cu receptorul în mână, uitându-mă la el ca la altă minune, dar mi-am amintit imediat de spaghete şi am dat fuga la bucătărie. Am oprit focul şi le-am pus în sită să le strecor. Din cauza telefonului primit, fierseseră mai mult decât mi-ar fi plăcut mie, adică al dente, dar mergeau şi-aşa.

  Ce voia individa să zică cu „să ne înţelegem”? Mă gândeam eu în timp ce mâncăm. Cum adică să ne înţelegem sentimentele reciproc în numai zece minute? Ce naiba se întâmpla? Ei, o fi fost doar un telefon de prost-gust, dat la întâmplare. Sau poate chiar voia să vândă cine ştie ce produse noi. Oricum, nu cred că avea vreo legătură cu mine.

  După ce-am mâncat, m-am întors la canapeaua din sufragerie şi am pus iar mâna pe cartea pe care o împrumutasem de la bibliotecă, aruncând din când în când priviri telefonului, începuseră să mă preocupe cuvintele femeii: „Ne înţelegem reciproc în zece minute”. Ce naiba puteam înţelege în zece minute? Dacă stau şi mă gândesc, femeia mi-a spus de la bun început că ne erau suficiente exact zece minute pentru a ne înţelege. A delimitat timpul cu multă precizie şi era probabil absolut convinsă că nouă minute ar fi însemnat prea puţin, iar unsprezece minute, prea mult… De parcă era vorba de spaghete fierte al dente.

  Tot gândindu-mă la asta, mi-a dispărut complet cheful de lectură, aşa că am decis să mă apuc de călcat. Ori de câte ori mă aflu într-o stare mai ciudată, calc cămăşi. Este un obicei mai vechi de-al meu şi respect ritualul cu stricteţe. Fiecare cămaşă călcată trece prin douăsprezece etape, încep întotdeauna cu partea exterioară a gulerului şi termin cu manşeta de la mâneca stângă, în timp ce calc, număr cu multă atenţie fiecare etapă şi nu inversez nici o mişcare. Dacă nu procedez astfel, treaba nu iese ca lumea.

  Am călcat trei cămăşi şi după ce m-am asigurat că nu au nici măcar o cută, le-am pus pe umeraşe. După ce am scos fierul din priză şi l-am pus în dulapul din hol, împreună cu masa de călcat, m-am simţit mult mai bine. Aveam mintea mai limpede.

  Tocmai mă îndreptam spre bucătărie să beau nişte apă când a sunat iar telefonul. Am ezitat puţin dacă să răspund sau nu. Am decis să răspund şi, în caz că era femeia de adineauri, să îi spun că sunt ocupat cu călcatul rufelor. Apoi îi închideam, simplu, telefonul.

  Era Kumiko, soţia mea, de data aceasta. Ceasul arăta 11: 30.

  — Cum merge? Întrebă ea.

  — Bine.

  — Ce făceai?

  — Tocmai am terminat de călcat.

  — S-a întâmplat ceva? Întrebă ea puţin îngrijorată parcă. Ştia foarte bine în ce stare de spirit mă aflam când mă apucam de călcat.

  — Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Pur şi simplu mi-am călcat nişte cămăşi. M-am aşezat pe scaun şi am mutat receptorul din mâna stângă în mâna dreaptă, întrebând-o de ce a dat telefon.

  — Ştii să scrii poezii?

  — Poezii? Am întrebat, uimit la culme. Cum adică… Poezii? Ce naiba vrei să spui?

  — Cunosc pe cineva care lucrează la o revistă pentru adolescente. Caută un colaborator care să adune şi să revizuiască poeziile ce urmează a fi publicate. Şi mai vor ca persoana pe care o angajează să scrie,