lunar, o poezie scurtă pentru pagina întâi. Eu zic că, pentru cât e de simplă slujba, nu e deloc rău plătită. E adevărat că nu e o slujbă permanentă, dar dacă persoana face treabă bună… S-ar putea să mai primească şi alte lucrări de la editură.

  — Treabă simplă? Ia stai puţin! Pe mine mă interesează o slujbă care să aibă legătură cu avocatura, nu cu poezia. Ce treabă am eu cu poezia?

  — Da, dar ai spus că scriai ceva prin liceu, nu?

  — Da, am scris în revista şcolii. Mai precis, anunţam ce clasă a câştigat meciul de fotbal sau le aduceam la cunoştinţă colegilor că profesorul de fizică a căzut pe scări şi a ajuns la spital – prostii de felul acesta. Asta nu înseamnă nimic. Nu pot să scriu poezii.

  — Bine, dar nu e vorba de cine ştie ce poezie aleasă, ci de ceea ce citesc elevele de liceu. Nu se gândeşte nimeni la versuri sofisticate care să fie publicate apoi în vreo istorie a literaturii. Scrii şi tu ceva la întâmplare! Înţelegi…?

  — Fie şi la întâmplare, tot nu pot să scriu. N-am scris niciodată poezie şi n-am de gând să mă apuc acum de aşa ceva, i-am retezat-o eu scurt. N-are nici un rost.

  — Asta e, ce să-ţi fac, oftă Kumiko. Să ştii că e cumplit de greu să-ţi găseşti ceva de lucru în domeniul juridic.

  — Da, sunt conştient şi de aceea mi-am întins toate antenele. Dacă n-oi găsi şi n-oi găsi nimic, mai vedem atunci.

  — Cum spui tu. Apropo, ce zi este astăzi?

  — Marţi, am zis eu după o clipă de gândire.

  — A, atunci vrei să te duci tu la bancă şi să plăteşti gazul şi telefonul?

  — Tocmai voiam să plec să cumpăr ceva pentru cină, aşa că trec şi pe la bancă.

  — Ce ai de gând să găteşti?

  — Nu ştiu încă. Văd eu după ce fac cumpărăturile.

  — I-auzi! Ştii ce? Spuse ea pe un alt ton, de fapt, m-am gândit bine, nici nu e nevoie să te grăbeşti să-ţi găseşti de lucru.

  — De ce? Am întrebat eu mirat. Parcă toate femeile s-au înţeles astăzi să mă şocheze la telefon. O să mi se termine ajutorul de şomaj şi nu pot să stau la infinit fără să fac nimic.

  — Da, dar mie mi-au mărit salariul, mai am şi colaborări pe ici-colo, iar dacă trăim cât de cât chibzuit, cu rezervele pe care le avem nu e absolut nici un motiv de îngrijorare. Ne descurcăm noi. Te deranjează că stai acasă şi să te ocupi de gospodărie? Adică nu găseşti nimic interesant în acest mod de viaţă?

  — Nu ştiu ce să zic, am răspuns cinstit. Chiar nu-mi dau seama.

  — Mai gândeşte-te, mă sfătui nevastă-mea. Apropo, s-a întors motanul?

  Abia când am auzit-o, mi-am dat seama că uitasem complet de pisică.

  — Nu, nu s-a întors încă.

  — N-ai vrea să-l cauţi prin zonă? A trecut mai bine de o săptămână de când a dispărut.

  Am mârâit un „bine, bine” şi mi-am mutat iar receptorul în mâna stângă.

  — Mă gândesc că poate e prin grădina casei părăsite din capătul aleii. Grădina aceea cu o pasăre sculptată în piatră. L-am văzut de multe ori dând târcoale pe-acolo.

  — Alee? Când ai umblat tu pe-acolo? Nu mi-ai spus niciodată…

  — Scuză-mă, dar trebuie să te las. Am multă treabă. Nu uita de motan, te rog.

  Mi-a închis, iar eu am rămas cu ochii pironiţi la receptor. În cele din urmă l-am pus în furcă.

  Ce-o fi căutat Kumiko pe alee? Ca să ajungi acolo trebuie să sari un zid şi o dată ajuns de partea cealaltă, îţi dai seama că efortul a fost zadarnic. Nu e nimic interesant.

  Am intrat în bucătărie să beau un pahar cu apă şi apoi am ieşit pe verandă să verific dacă mai era mâncarea pe care am pus-o în farfuria pisicii cu o seară în urmă. Nu lipsea nici măcar o sardea. Deci, motanul nu a dat pe-acasă. Am rămas cu ochii aţintiţi la mica noastră grădină, scăldată de razele soarelui de început de vară, dar nu pot spune că îmi găseam liniştea sufletească acolo. Deoarece în cea mai mare parte a zilei e umbră, iar pământul este mereu negru şi umed. Altfel, destul de golaşă grădina… Doar două-trei tufişuri cu hortensii într-un colţ. Însă nu-mi plac hortensiile, în apropiere se află nişte arbori din care se aud cu regularitate nişte sunete pe care le-aş transcrie ghiiiiii… Pasărea care le scoate lasă impresia că răsuceşte un arc şi de aceea noi am poreclit-o pasărea-arc. De fapt, Kumiko a poreclit-o astfel. Nu ştim ce pasăre e şi nici cum arată, dar vine aici în fiecare zi şi răsuceşte arcul universului nostru mic şi paşnic.

  Ah, trebuie să plec să caut motanul. Mi-au plăcut din-totdeauna pisicile şi mai cu seamă acest motan. Pisicile au un mod de trai aparte. Şi nu sunt proaste deloc, iar dacă o pisică decide să plece de acasă, înseamnă că ştie ea bine de ce face aşa ceva. Dacă i se face foame sau se satură de stat prin alte părţi, se întoarce singură acasă. Totuşi, am să plec în căutarea motanului de dragul lui Kumiko. Oricum n-am altceva mai bun de făcut.

  Am renunţat la postul de la firma de avocatură pe la începutul lunii aprilie, fără vreun motiv bine întemeiat. Recunosc că nu mă dădeam în vânt după ceea ce făceam, dar nici nu-mi displăcea. Mă plăteau bine şi atmosfera era plăcută.

  De fapt, făceam un fel de muncă de curier profesionist, dar consider că mi-am îndeplinit datoria cu conştiinciozitate şi chiar eram bun la ceea ce făceam, îmi plac lucrurile practice, învăţ repede, sunt eficient, nu mă plâng niciodată şi gândesc realist. De aceea, când le-am spus că vreau