Pădurea Norvegiană descarcă cărți bune online gratis PDF 📖

Capitolul întâi.

  Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă aflam se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Hamburg, străbătând plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima pământului, făcându-l să arate mohorât, echipajul de la sol era înfofolit în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia – întreg peisajul părea luat dintr-un tablou flamand. „Iar Germania”, gândii eu.

  După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis” s-a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă înfiora, dar acum am simţit un adevărat şoc.

  M-am aplecat puţin în faţă, mi-am prins capul în mâini, ţinându-l bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat. Imediat s-a apropiat o stewardesă nemţoaică şi m-a întrebat în limba engleză dacă mi-e rău. I-am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară ameţeală.

  — Sigur nu aveţi probleme?

  — Sigur, am răspuns eu. Vă mulţumesc mult.

  Mi-a zâmbit dulce şi a plecat. Acum se auzea o melodie de-a lui Billy Joel. M-am îndreptat în scaun şi am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viaţă: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzaţii şi idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.

  Motoarele s-au oprit şi pasagerii au început să-şi desfacă centurile de siguranţă şi să-şi ia bagajele şi hainele de sus, timp în care eu mă pierdusem de tot în pajişte. Simţeam mirosul ierbii, adierea vântului, auzeam ciripitul păsărelelor. Se întâmpla în toamna anului 1969 şi urma să împlinesc douăzeci de ani.

  Stewardesa a venit iar şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat dacă mă simt bine.

  — E totul în ordine, am răspuns eu, zâmbind. M-a cuprins puţin melancolia şi-atât.

  — Vă înţeleg, a spus ea. Mi se mai întâmplă şi mie din când în când.

  S-a ridicat cu un zâmbet seducător.

  — Vă doresc şedere plăcută. Auf Wiedersehen.

  — Auf Wiedersehen, am răspuns.

  Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amintesc ziua aceea de pe pajişte cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor pentru că cele câteva zile de ploaie curăţaseră praful verii; iarba înaltă se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâşie subţire de nor se lipise parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzaţia că priveliştea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a străbătut pajiştea şi a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în pădure. Copacii foşneau şi din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o fiinţă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele roşii, speriate, ţâşnind dinspre mijlocul pajiştii spre pădure. În timp ce ne plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.

  Memoria se comportă uneori foarte ciudat. Cât timp am fost pe pajişte, n-am acordat nici o importanţă peisajului, sau mai bine zis nu am crezut că o să mă impresioneze atât de mult, încât să mi-l reamintesc până în cele mai mici detalii după optsprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe vremea aceea nu-mi păsa mie de peisaje nici cât negru sub unghie. Mă gândeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă gândeam la noi doi şi apoi iar la mine. Eram la vârsta la care orice vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem… o dragoste cu complicaţii. Peisajul nu-şi putea găsi nici un locşor în mintea mea la vremea aceea. Şi totuşi, a fost primul lucru pe care mi l-am amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puţin cam răcoros, coama muntelui, lătratul câinelui… toate acestea mi-au asaltat brusc memoria. Şi cu câtă claritate! Am acum senzaţia că dacă întind mâna, le cuprind, una câte una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu e nici Naoko, nu sunt nici eu. Unde naiba am dispărut? mă întrebam eu. Cum de s-a întâmplat aşa ceva? Şi totul fusese atât de important pentru mine – Naoko, eu, cel din vremurile acelea, lumea mea de atunci… unde-or fi dispărut toate? Acum nu sunt capabil să văd, măcar cu ochii minţii, chipul lui Naoko. Tot ce mi-a rămas este peisajul lipsit de personaje.

  Bineînţeles, după puţin timp pot reface imaginea întreagă a lui Naoko. Încerc să o reconstitui din fragmente: mâna ei mică şi rece; părul drept şi frumos pe care-l mângâiam deseori; lobul rotund şi moale al urechii, cu aluniţa minusculă de sub el; haina din blană de cămilă pe care o purta iarna; obiceiul de a te privi direct în ochi când îţi punea o întrebare; uşorul tremurat al glasului, din când în când, de parcă vorbea de pe vârful unui deal aflat în bătaia vântului. Treptat, mi-a reapărut imaginea întreagă. Mai întâi profilul, şi asta pentru că întotdeauna mergea alături de mine. Deci profilul este cel care-mi apare mai întâi în faţa ochilor. Apoi se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte, îşi înclină puţin capul. Îmi spune câteva cuvinte şi mă priveşte drept în ochi, de parcă ar vrea să capteze cu privirea umbra unui peştişor prins de vârtejul ochiului de mare.

  Am întotdeauna nevoie de timp ca să-mi pot aduce în minte figura lui Naoko. Cu cât trec anii, parcă se lungeşte şi timpul, asemeni unei umbre la amurg. E trist ce spun eu acum, dar e adevărat.