La început îmi erau suficiente cinci secunde, apoi zece, apoi treizeci, apoi un minut. Mi-e foarte teamă că într-o bună zi întunericul va înghiţi umbra cu totul. Da, cu siguranţă, memoria mea se îndepărtează tot mai mult de locul în care se afla Naoko, de locul în care mă aflam eu însumi cândva. La mine nu se mai întoarce decât peisajul, acea pajişte din octombrie, ca o scenă simbolică dintr-un film. De fiecare dată însă, imaginea e ca un bobârnac: „Hei, trezeşte-te! Eu sunt aici! Trezeşte-te şi gândeşte! Gândeşte şi înţelege o dată de ce sunt aici!” Nu mai simt nici o durere. Nu mă mai apasă nimic. Mi se pare doar că fiecare bobârnac răsună sepulcral. Probabil că şi sunetul acela o să dispară într-o bună zi. În avionul companiei Lufthansa, pe aeroportul din Hamburg, bobârnacele mi s-au părut însă mai lungi şi mai puternice decât de obicei. „Trezeşte-te! Înţelege!” De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înţeleg până când nu scriu.

  Hai să vedem! Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea?

  A, da! Fântâna de pe pajişte! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre. Dar, o dată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi imaginez pajiştea fără fântână. Adevărul este că din ziua aceea nu m-am mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fântâna pe care, de fapt, nu o văzusem niciodată. Fântâna făcea parte integrantă din pajişte. Pot chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în pământ, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare, vizibilă. Nu era decât o gaură, o deschizătură în pământ. Pietrele de la gura ei se uzaseră de la vânt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar, iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopârlă mică, verde se strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de-a dreptul fără fund. Şi apoi întunecimea ei… parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul lumii, cel mai dens întuneric.

  — Este foarte, foarte adâncă, spuse Naoko, alegându-şi cuvintele cu grijă. Uneori vorbea extrem de rar, de parcă îşi căuta fiecare cuvinţel. Zău că e adâncă. Dar nimeni nu ştie exact unde este. Ceea ce se ştie cu siguranţă este că se află pe undeva pe aici.

  Când povestea despre fântână, îşi băga ambele mâini în buzunarele hainei şi îmi zâmbea de parcă vroia să-şi întărească afirmaţiile printr-un „zău că-i adevărat”.

  — Cred că e cumplit de periculos, am spus eu. Există o fântână adâncă, dar nimeni nu ştie unde este. Poţi să cazi în ea şi gata cu tine!

  — Bâldâbâc şi gaaaaaaaata!

  — Chiar se poate întâmpla aşa ceva?

  — Se mai întâmplă uneori. Cam o dată la doi sau la trei ani. Cineva dispare brusc şi nu-l mai găseşte nimeni. Şi atunci cei de pe-aici susţin că persoana respectivă a căzut în fântâna de pe pajişte.

  — Nu-i o moarte prea grozavă.

  — Nici nu e. Ba mi se pare chiar groaznică, spuse ea, îndepărtând de pe haină un fir de iarbă. Ar fi grozav dacă ţi-ai frânge gâtul şi gata, dar dacă se întâmplă să-ţi rupi doar picioarele, ai încurcat-o. Nu-ţi rămâne decât să ţipi cât te ţin plămânii, dar tot nu te aude nimeni şi nici nu poţi spera să te găsească cineva acolo, iar prin jurul tău mişună miriapozi şi păianjeni şi calci pe oasele putrezite ale celor care şi-au găsit sfârşitul înaintea ta. E întuneric beznă şi umezeală mare. Dacă ridici privirile, vezi un cerc mic-mic de lumină, care arată ca luna în toiul iernii. Şi mori acolo de unul singur, încet-încet.

  — Numai când mă gândesc la aşa ceva mi se face pielea de găină, am zis eu. Ar trebui s-o găsească cineva şi s-o îngrădească.

  — Da, dar nu e nimeni în stare s-o găsească, aşa că ai grijă să nu te abaţi de la cărare.

  — N-am să mă abat!

  Naoko şi-a scos mâna stângă din buzunar şi m-a strâns de mână.

  — Tu n-ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu capul în nori, noaptea, tu n-o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt cu tine, n-am să cad nici eu.

  — Niciodată?

  — Niciodată!

  — De ce eşti atât de sigură?

  — Ştiu şi gata, spuse ea, strângându-mă de mână. A mai făcut câţiva paşi fără să scoată un cuvânt şi a continuat: Eu ştiu foarte bine ce înseamnă mâna asta. Nu că aş avea vreun motiv anume, dar simt. De exemplu, când sunt aproape de tine, ca acum, nu mi-e frică deloc. Nici întunericul nu mă sperie, nici nu are ce să mi se întâmple.

  — A, păi e simplu. Tot ce ai de făcut este să stai cu mine tot timpul, am spus eu.

  — Vorbeşti serios?

  — Normal!

  Naoko s-a oprit brusc. M-am oprit şi eu. Şi-a pus ambele mâini pe umerii mei şi m-a privit fix în ochi. În pupilele ei se distingea parcă un lichid negru, dens, de forma unui vârtej ciudat. Ochii aceia frumoşi m-au privit îndelung. Apoi, Naoko s-a ridicat pe vârfurile picioarelor şi şi-a apropiat obrazul de al meu. A fost un gest minunat ce mi-a încălzit sufletul şi mi-a făcut inima să-mi stea o clipă.

  — Îţi mulţumesc, a spus ea.

  — N-ai pentru ce, am răspuns eu.

  — Sunt foarte fericită