— De ce?

  — Nu se face. Ar fi îngrozitor. Ar fi…

  Naoko n-a mai scos o vorbă şi şi-a văzut de drum. Deoarece am înţeles exact că în mintea ei se învârteau tot felul de gânduri, n-am mai zis nimic şi am mers, tăcut, alături de ea.

  — N-ar fi bine nici pentru tine, nici pentru mine, reluă ea după un timp.

  — Ce vrei să spui? am întrebat-o eu, calm.

  — Mie mi se pare imposibil ca cineva să aibă grijă de altcineva la nesfârşit. Hai să presupunem că ne căsătorim. Tu va trebui să mergi la serviciu, nu? Cât eşti tu la serviciu, cine are grijă de mine? Cine să aibă grijă de mine dacă tu pleci în deplasare? Ce să fac? Să mă cramponez de tine până mor? Unde o să ajungă relaţia noastră? Mai devreme sau mai târziu o să te saturi de mine. O să te întrebi tu însuţi ce s-a ales din viaţa ta. Adică să nu faci altceva decât să mă dădăceşti pe mine? Nu pot să sufăr gândul acesta şi, oricum, problema mea tot nu se rezolvă.

  — Bine, dar n-o să ai probleme toată viaţa, am spus eu, bătând-o pe spate. Se vor termina ele o dată şi o dată, iar când se vor termina, vom sta şi ne vom gândi la ce avem de făcut. Sau poate o să am eu nevoie de ajutorul tău. Crezi că putem trăi liniştiţi dacă ne socotim la tot pasul? Dacă tu ai nevoie de mine acum, foarte bine, foloseşte-te de mine. Nu crezi că-i normal? De ce eşti atât de închistată? Relaxează-te! Când eşti tensionată, te gândeşti numai la rele. Dacă îţi relaxezi trupul, ţi se relaxează şi mintea.

  — Cum poţi să spui asta? întrebă Naoko pe un ton sec.

  Auzindu-i vocea, un semnal de alarmă părea să mă avertizeze că făcusem o greşeală.

  — Spune-mi şi mie cum poţi fi atât de dur? întrebă Naoko privind în jos la pământul de sub picioarele ei. Ştiu şi eu că dacă-mi relaxez trupul mi se relaxează şi mintea. Ştiu şi eu atâta lucru, numai că dacă-mi relaxez trupul, se alege praful de mine. Întotdeauna am trăit aşa şi nu ştiu să trăiesc altfel. Dacă mă relaxez, nu îmi mai revin… se alege praful… şi o să-l spulbere vântul. De ce nu pricepi atâta lucru? Cum crezi că poţi avea grijă de mine dacă nici măcar nu înţelegi un fleac ca ăsta?

  Nu am mai scos o vorbă.

  — Sunt mai derutată decât poţi tu să-ţi imaginezi. Mai întunecată, mai rece, mai confuză… Ia ascultă, de ce te-ai culcat cu mine atunci? De ce nu m-ai lăsat în pace?

  Ne plimbam printr-un crâng de pini înspăimântător de liniştit. Sub paşii noştri trosneau micile cadavre ale greierilor care îşi găsiseră sfârşitul la finele verii şi aleea era plină de ele. Mergeam cu nasul în pământ de parcă eram în căutarea unor obiecte pierdute.

  — Te rog să mă scuzi, zise Naoko, luându-mă de braţ şi dând din cap de câteva ori. Nu voiam să te jignesc. Te rog să nu pui la inimă ce ţi-am spus. Îmi pare îngrozitor de rău. Te rog să mă ierţi. Eram pur şi simplu supărată pe mine.

  — Cred că nu te înţeleg destul de bine. Nu sunt un tip prea isteţ şi-mi ia ceva timp ca să înţeleg anumite lucruri, dar dacă o să am vreodată timp, o să încerc să te înţeleg, o să-mi dau toată silinţa să te înţeleg mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva pe lumea asta.

  Ne-am oprit, rămânând cu urechile ciulite în tăcerea aceea nelumească. Am rostogolit cu vârful pantofului nişte conuri de pin şi câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase cu privirea aţintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special.

  — Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?

  — Bineînţeles, am răspuns eu.

  — Pot să te rog două lucruri?

  — Poţi să-ţi pui trei dorinţe. Naoko zâmbi şi dădu din cap.

  — Nu, două sunt suficiente, chiar arhisufîciente. Una la mână… Aş vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să mă vezi. Sunt foarte fericită… chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e adevărat.

  — Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?

  — Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine.

  — Bineînţeles că n-am să te uit niciodată, am zis eu.

  Naoko n-a mai spus nimic şi a luat-o înainte. Lumina toamnei care se strecura printre crengile pinilor dansa pe umerii hainei ei. S-a auzit iar lătratul unui câine, dar de data aceasta mi s-a părut mai aproape. Naoko a sărit peste o moviliţă de pământ şi a ieşit din crângul de pini, pornind apoi, repede, pe pantă în jos. Eu eram cu doi-trei paşi în urma ei.

  — Vino încoace! am strigat eu la ea. Poate dai peste fântână.

  Naoko s-a oprit, mi-a zâmbit şi m-a luat de braţ. Restul drumului am mers braţ la braţ.

  — Chiar îmi promiţi că n-ai să mă uiţi niciodată? mă întrebă ea, şoptit.

  — N-am să te uit, am zis eu. N-am cum să te uit vreodată.

  Chiar şi aşa, amintirile s-au mai şters şi am uitat deja o mulţime de lucruri. Când scriu din memorie, ca acum, simt o strângere de inimă. Oare n-am uitat ceea ce era mai important? Dacă în interiorul meu se află o temniţă întunecată în care s-au adunat toate amintirile importante