Da, dar nu am de ales. Trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a mai rămas la îndemână. Trebuie să strâng în mintea mea, clipă de clipă, toate amintirile, aşa imperfecte cum sunt, şi să le aştern pe hârtie. Trebuie să fac tot ce depinde de mine ca să pot continua această carte, chiar dacă o fac cu disperarea unui flămând ce se hrăneşte cu oase. Trebuie să respect promisiunea pe care i-am făcut-o lui Naoko şi nu văd altă soluţie.

  Cândva, demult, când mai eram tânăr şi când amintirile îmi erau încă foarte limpezi, am încercat de câteva ori să scriu despre Naoko, dar n-am fost niciodată capabil să aştern pe hârtie măcar un singur rând. Ştiam că dacă am să scriu primul rând, restul avea să curgă de la sine, dar nu m-am simţit în stare. Amintirile erau prea vii şi poate de aceea nu ştiam cu ce să încep. Aveam senzaţia că dacă le cuprind pe toate într-o carte, aceasta va arăta precum o hartă încărcată cu prea multe detalii şi tocmai din pricina aceea va fi greu de înţeles. Dar până la urmă am priceput… acum realizez că tot ceea ce pot să stochez în recipientul care se numeşte carte nu sunt decât amintiri imperfecte, gânduri imperfecte. Şi îmi dau seama că o înţeleg pe Naoko cu atât mai bine, cu cât amintirile legate de ea pălesc mai tare. Şi acum ştiu de ce m-a rugat să nu o uit niciodată. Naoko însăşi era conştientă de faptul că amintirile se vor şterge. De aceea m-a implorat să nu o uit niciodată şi să ţin minte că ea a existat.

  Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate acestea pentru că Naoko nici măcar nu m-a iubit.

  Capitolul al doilea.

  Demult, de fapt cu vreo douăzeci de ani în urmă, locuiam la cămin. Aveam optsprezece ani şi tocmai intrasem la facultate. Până atunci nu ştiusem mai nimic despre Tokyo şi era prima oară când stăteam fără părinţi. Îngrijoraţi de soarta mea, părinţii consideraseră că e mai bine pentru mine să locuiesc la cămin. Acolo aveam mesele asigurate, condiţii bune de trai şi se gândeau, probabil, că un tânăr neprihănit de optsprezece ani este mai în siguranţă în felul acesta. Bineînţeles se pusese şi problema banilor, pentru că era mult mai convenabil să stau la cămin decât să închiriez o cameră în oraş. Mobila era asigurată şi singurele lucruri care mă priveau erau aşternutul şi veioza. Dacă ar fi fost după mine, eu aş fi preferat să locuiesc într-un apartament închiriat, care să mă fi scutit de aglomeraţia din cămin, dar ştiind cât cheltuiesc părinţii mei cu taxele la acea universitate particulară, n-am obiectat câtuşi de puţin când s-a pus problema căminului. De fapt, nici nu-mi păsa unde locuiesc.

  Căminul era situat în centrul oraşului, pe un platou de pe care se deschidea o privelişte superbă. Campusul cel mare era împrejmuit de un zid de beton, iar la poartă se înălţa un keyaki1 uriaş, despre care se spunea că atinsese vârsta de o sută cincizeci de ani. Dacă voiai să priveşti cerul stând sub el, din pricina frunzelor dese îţi era imposibil să distingi măcar un firicel de albastru. Cărarea pavată era puţin curbată în preajma copacului şi apoi continua, dreaptă, până în curtea interioară. De ambele părţi ale cărării se aflau, faţă-n faţă, două clădiri din beton, cu câte două etaje fiecare. Numeroasele ferestre îţi lăsau impresia că cele două clădiri arată ca o închisoare sau că închisoarea a fost transformată în cămin. Totuşi, nu era deloc murdar acolo şi nici nu aveai senzaţia de întuneric apăsător. Prin ferestrele deschise se auzeau radiourile, iar perdelele erau de culoare bej ca să nu poată fi decolorate de soare.

  Cărarea pavată ducea până în faţa clădirii centrale a căminului, o clădire cu un etaj. Parterul era ocupat de cantină şi de o baie mare, comună, cu toate facilităţile necesare, iar la etaj se aflau săli de cursuri, o sală de şedinţe şi chiar o încăpere pentru oaspeţi a cărei utilitate nu am înţeles-o niciodată. În apropierea clădirii centrale se afla al treilea cămin, care avea şi el două etaje. Grădina interioară era spaţioasă, iar aspersoarele din mijlocul peluzei sclipeau în lumina soarelui şi se învârteau cu regularitate. În spatele clădirii centrale se afla un teren de baseball, unul de fotbal şi şase terenuri de tenis. Căminul era înzestrat cu tot ce trebuia.

  Exista totuşi o singură problemă serioasă. Complexul căminului se afla sub conducerea unei grupări suspecte care avea ca lider un extremist de dreapta şi mie, cel puţin, măsurile luate mi se păreau cam dubioase. Cred că orice student nou îşi putea da seama dacă citea regulamentul căminului. Pe faţă, se proclama „angajarea în educarea tineretului în spiritul înfloririi naţiunii” şi mulţi dintre cei care sprijineau acest „spirit” şi-au adus contribuţia financiară majoră la ridicarea complexului. Nimănui nu îi era însă clar ce se ascundea în spatele acestei demagogii. Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Unii spuneau că ar fi fost vorba de evaziune fiscală, alţii îl considerau doar un truc publicitar, iar alţii pretindeau că ridicarea căminului nu era decât o fraudă prin care nişte escroci încercau să obţină bani de pe urma unei proprietăţi imobiliare valoroase. Se pare însă că lucrurile erau mult mai complicate. Cineva spunea că scopul fondatorilor a fost înfiinţarea unui club al elitelor. Eu nu ştiu prea multe despre acest club, dar cert este că membrii lui se întruneau de câteva ori pe lună, împreună cu unii dintre fondatori, iar cei care intrau în acest club nu aveau motive de îngrijorare în legătură cu găsirea unui loc de muncă la terminarea facultăţii. Nu ştiu nici acum care dintre supoziţii ar fi adevărată, dar tot ce pot spune este că atmosfera de acolo era destul de „dubioasă”.

  Mi-am petrecut doi ani buni (din primăvara anului 1968 până în primăvara anului 1970) în acest cămin „dubios”.