Am auzit o pasăre în pădurea care înconjura lacul. Am ridicat ochii şi-am privit în jur, dar nu se mai auzea şi nu se mai vedea nimic. Ba da… Ciocănitul găunos al ciocănitoarei care făcea o gaură într-un copac.

  — Dacă o să am o fetiţă cu Kumiko, am să-i spun Corsica.

  — Ce nume drăguţ! Exclamă Mai Kasahara.

  La un moment dat, pe când ne plimbam prin pădure, unul lângă altul, Mai Kasahara şi-a scos mănuşa şi şi-a băgat mâna în buzunarul meu, gest care mi-a amintit de Kumiko. Şi ea făcea la fel când ne plimbam iarna… ca să ne bucurăm de un buzunar comun pe o zi friguroasă. I-am ţinut mâna lui Mai Kasahara în buzunarul meu. Era o mână micuţă şi caldă, ca un suflet izolat de lume.

  — Ştii ce, domnule Pasăre-arc, toată lumea o să creadă că ne iubim.

  — S-ar putea.

  — Ai citit scrisorile pe care ţi le-am trimis?

  — Scrisori?… Nu ştiam despre ce scrisori vorbea, îmi pare rău, dar n-am primit nici măcar o scrisoare de la tine. Am aflat adresa şi numărul de telefon de aici de la mama ta. I-am turnat o grămadă de minciuni până am convins-o să mi le dea.

  — Nu pot să cred! O, Doamne! Ce s-o fi întâmplat cu ele? Cred că ţi-am scris vreo cinci sute de scrisori! Spuse Mai Kasahara, privind cerul.

  Spre seară m-a condus la gară. Am luat autobuzul până în oraş, am mâncat o pizza la un restaurant din apropierea gării şi am aşteptat amândoi până a tras în gară trenul cu trei vagoane şi cu locomotivă diesel, în jurul sobei încinse din mijlocul sălii de aşteptare se adunaseră vreo trei persoane, dar noi am rămas pe peron, în frig. Pe cer a apărut conturul ascuţit al lunii reci de iarnă. Era o lună nouă, arcuită ca o sabie chinezească. La lumina ei, Mai Kasahara s-a ridicat în vârful picioarelor şi m-a sărutat pe obrazul drept. I-am simţit buzele reci şi subţiri atingându-mi locul unde fusese pata vineţie.

  — La revedere, domnule Pasăre-arc! Îţi mulţumesc că ai bătut atâta drum ca să mă vezi.

  Am rămas cu mâinile în buzunare, privind-o în ochi. Nu ştiam ce să zic.

  Când a intrat trenul în gară, şi-a scos căciula, s-a dat un pas îndărăt şi mi-a zis:

  — Dacă ţi se-ntâmplă vreodată ceva, domnule Pasăre-arc, strigă-mă cât poţi de tare. Bine? Strigă-mă pe mine şi pe raţele-oameni.

  — La revedere, Mai Kasahara!

  Semiluna a mai plutit deasupra capului meu încă multă vreme după ce-a plecat trenul din gară, dispărând şi apărând după câte o curbă. Am rămas cu privirile aţintite asupra ei şi ori de câte ori dispărea, mă uitam la luminiţele oraşului pe care-l lăsa trenul în urmă. Mă gândeam la Mai Kasahara cu căciula ei albastră… Singură în autobuzul care o ducea înapoi la fabrica din munte. Am trimis un gând cald şi ^elor: oa^e^ care dormeau undeva la umbra ierbii. Mi-am amini 9 lumea la care mă întorceam… T-_„ sa n; „La revedere, Mai Kasahara! Mă rog pentru tme. Mereu apărată.”

  Am închis ochii şi-am încercat să dorm, dar a trecut ceva timp până am reuşit să aţipesc câteva clipe… Departe de toţi şi de toate.

          SFÂRŞIT