când a venit fratele meu la mine, eu eram deja pângărită dincolo de limitele oricărui bun-simţ. Până la urmă am contractat şi o boală venerică. Cu toate acestea, după cum ţi-am scris, nu aveam câtuşi de puţin mustrări de conştiinţă. Ceea ce făceam mi se părea absolut normal, deşi dacă stau şi mă gândesc, nu era „eul” meu adevărat care simţea astfel. Chiar aşa să fi fost? Oare chiar se poate pune punct unei asemenea poveşti atât de simplu? Dacă lucrurile stau aşa, atunci care sunt „eu” cea adevărată? Am vreun motiv să pretind că cea care scrie acum scrisoarea sunt „eu” cea adevărată? N-am fost niciodată capabilă să mă confirm pe mine însămi şi nu sunt nici acum.

  Te-am visat de multe ori. Visele erau clare şi cu legătură între ele. Întotdeauna mă căutai cu disperare. Ne aflam într-un labirint şi ajungeai mereu până aproape de mine. Îmi venea să strig: „Hai! Încă un pas! Sunt aici!” Dacă mă găseai şi mă luai în braţe, coşmarul se termina şi totul revenea la normal, dar n-am fost niciodată capabilă să te strig. Mă pierdeai în întuneric, treceai pe lângă mine şi dispăreai. Şi totuşi, visele acelea mi-au dat curaj, ştiam că am măcar dreptul să visez şi că fratele meu nu mă poate priva de ele. Am simţit că faci tot ce-ţi stă în puteri ca să te apropii de mine. Speram că într-o bună zi mă vei găsi, mă vei lua în braţe şi mă vei scăpa de murdăria în care mă scăldasem, că mă vei lua de-acolo pentru totdeauna. Te credeam capabil să sfărâmi blestemul şi să mă fereci undeva pe vecie, astfel ca eu, cea adevărată, să nu mai plec niciodată de lângă tine. Aşa întreţineam eu vie palida flacără a speranţei, în acel loc rece şi întunecat, fără ieşire. Aşa am reuşit să-mi păstrez ultimele fărâme de voce.

  Am primit parola de acces la computer în după-amiaza asta. Mi-a trimis-o cineva cu poşta specială, îţi scriu următorul mesaj din biroul fratelui meu şi sper din tot sufletul să ajungă la tine.

  Nu mai am timp. Mă aşteaptă taxiul afară. Trebuie să plec la spital să-l omor pe fratele meu şi să-mi primesc pedeapsa. Ciudat, nu-l mai urăsc. Sunt chiar foarte calmă la gândul că-l omor şi că el va părăsi această lume. Trebuie să fac lucrul acesta şi pentru binele lui… Dar mai ales pentru a da un sens propriei mele vieţi. Oricum trebuie s-o fac.

  Ai grijă de motan. Nu-ţi pot spune cât sunt de fericită că s-a întors! Ziceai că-l cheamă Macrou? Îmi place numele. Părerea mea e că a fost întotdeauna simbolul binelui şi al frumosului ce se conturase între noi. N-ar fi trebuit să-l pierdem.

  Nu mai pot scrie. La revedere!

  La revedere!

  — Îmi pare foarte rău că nu ţi-am putut arăta raţele-oameni, domnule Pasăre-arc!

  Mai Kasahara părea chiar tristă.

  Stăteam pe malul lacului şi priveam stratul gros de gheaţă. Era un lac mare, cu suprafaţa zgâriată din pricina patinelor. Mai Kasahara îşi luase zi liberă pentru mine în lunea aceea. Intenţionasem să o vizitez duminică, dar am întârziat o zi din pricina unui accident feroviar. Mai Kasahara era îmbrăcată cu o haină de blană. Căciula de lână de un albastru deschis, cu moţ, avea un model geometric cu alb. Şi-o tricotase singură şi mi-a promis că-mi va face şi mie una înainte de sosirea iernii următoare. Era roşie în obraji, iar ochii îi sclipeau – ca lumina din jur. Mă simţeam fericit. Avea doar şaptesprezece ani şi i se deschideau posibilităţi nenumărate.

  — Raţele-oameni s-au mutat în altă parte când a îngheţat lacul. Sunt sigură că ţi-ar fi plăcut să le vezi. Vino la primăvară, bine? O să-ţi fac cunoştinţă cu ele.

  Eram îmbrăcat cu o scurtă din molton nu prea călduroasă, înfofolit cu un fular până sub nas şi cu mâinile în buzunare, în pădure era destul de frig şi zăpada îngheţase. Tenişii mei alunecau întruna. Ar fi trebuit să-mi cumpăr nişte bocanci cu care să nu patinez atâta.

  — Deci ai de gând să stai aici mai mult? Am întrebat.

  — Cred că da. S-ar putea să mă întorc la şcoală într-o bună zi, dar nu sunt sigură. Poate mă mărit, cine ştie! Nu, stai liniştit! Spuse ea, râzând. Oricum mai stau pe-aici, mai am nevoie de timp de gândire. Trebuie să ştiu şi eu ce vreau să fac, unde vreau să merg. Îmi trebuie timp ca să mă gândesc la toate astea.

  — Foarte bine, aşa să şi faci.

  — Tu te gândeai la asemenea lucruri când erai de vârsta mea, domnule Pasăre-arc?

  — Hm. Nu cred. Posibil să mă fi gândit şi eu din când în când, dar oricum nu la fel de serios ca tine. Poate că dacă trăiam mai normal, lucrurile ar fi mers mai bine, dar din păcate, n-a fost să fie.

  Mai Kasahara m-a privit în ochi, calmă. Apoi şi-a pus mâinile în poală, una peste alta.

  — Deci nu o eliberează pe Kumiko din închisoare? Întrebă ea.

  — Nu vrea. Decât să iasă şi să sară lumea la ea, mai bine stă liniştită acolo. Nici pe mine nu vrea să mă vadă până nu se mai potolesc lucrurile.

  — Când începe procesul?

  — La primăvară. Kumiko se consideră vinovată şi vrea să accepte verdictul, oricare ar fi el. Nu cred că o să dureze şi există chiar şansa suspendării sentinţei sau măcar a unei pedepse mai uşoare.

  Mai Kasahara luă o piatră de la picioarele ei şi o aruncă în mijlocul lacului. Aceasta se lovi de gheaţă şi se rostogoli până spre malul celălalt.

  — Şi iar ai de gând să stai acasă şi să o aştepţi pe Kumiko, domnule Pasăre-arc?

  Am dat din cap.

  — Să te felicit pentru asta?

  — Ştiu eu… Aşa a fost să fie.

  Putea să fie şi mai