să mă retrag, şeful cel bătrân – acţionarii firmei erau tatăl şi fiul – a încercat să mă mai reţină, promiţându-mi că-mi măreşte leafa.

  Am renunţat totuşi la slujbă, deşi în momentele acelea nu mi se deschidea nici o perspectivă. Nici prin cap nu-mi trecea, de exemplu, să mă închid în casă şi să mă apuc de învăţat pentru barou. Ceea ce ştiam foarte bine era faptul că nu doream să stau tot timpul în acel birou şi să continuu cu slujba pe care o aveam. Acum era momentul potrivit să demisionez. Dacă mai stăteam acolo, sigur nu mai renunţam niciodată şi aveam totuşi treizeci de ani.

  Când i-am spus soţiei mele, la cină, că vreau să demisionez, nu a zis nimic. A mormăit doar un „aha” şi atât. Nu prea ştiam cum să-i interpretez reacţia.

  După o vreme, a adăugat:

  — Dacă vrei să demisionezi, n-ai decât. E cariera ta la mijloc şi tu decizi ce ai de făcut.

  Şi-a văzut mai departe de mâncare, scoţând oasele peştelui şi punându-le pe marginea farfuriei.

  Soţia mea câştiga destul de bine ca redactor la o revistă cu regimuri naturiste. Mai colabora din când în când şi pe la revistele prietenilor, făcând ilustraţii pentru care lua bani frumoşi. (Kumiko făcuse în facultate un curs de ilustraţie de carte şi sperase încă de pe atunci să colaboreze la reviste.) Urma să primesc şi eu ajutor de şomaj încă o bună perioadă de timp. Chiar dacă eu nu aş mai fi avut serviciu şi aş fi făcut doar menajul, tot ne-am fi putut permite să luăm din când în când masa în oraş, iar banii ne-ar fi ajuns pentru a acoperi cheltuielile casei. Din punct de vedere financiar, schimbarea era neesenţială.

  Am renunţat deci la slujbă.

  M-am întors de la cumpărături şi în timp ce puneam mâncarea în frigider, a sunat telefonul. Suna parcă nervos. Am lăsat pe masă tofu, scos doar pe jumătate din punga de plastic, şi m-am dus în sufragerie să răspund.

  — Presupun că ţi-ai terminat spaghetele, nu?

  — Da, le-am terminat, dar acum trebuie să plec să caut pisica.

  — Căutatul pisicii mai suportă o amânare de zece minute. Nu se compară cu pregătitul spaghetelor.

  Nu ştiu de ce, dar n-am fost în stare să-i trântesc telefonul în nas. Avea ceva autoritar în voce.

  — Bine, dar nu mai mult de zece minute.

  — In zece minute o să ne putem înţelege reciproc, spuse ea, liniştită.

  O simţeam, la celălalt capăt al firului, şezând confortabil, picior peste picior.

  — Cum spui tu, dar nu îmi dau seama ce am putea înţelege în cele zece minute.

  — Zece minute ar putea fi mai lungi decât îţi imaginezi tu.

  — Eşti sigură că nu mă confunzi? Am întrebat-o.

  — Sigur că nu! Ne-am întâlnit de nenumărate ori.

  — Când? Unde?

  — Cândva. Undeva. N-am cum să-ţi explic totul în zece minute. Acum nu contează decât momentul de faţă. De acord?

  — Aş vrea totuşi să mă convingi că mă cunoşti. O dovadă…

  — Ca de exemplu?

  — Ce vârstă am?

  — Treizeci, răspunse ea prompt. Treizeci de ani şi două luni. E suficientă dovada?

  Cu asta mi-a închis gura. Îmi era clar că mă cunoaşte, dar eu nu-mi aminteam să-i fi auzit glasul vreodată.

  — Acum e rândul tău, zise ea cu o voce seducătoare. Ima-ginează-ţi cum arăt. Vocea te poate ajuta să-ţi imaginezi cum sunt, cam câţi ani am, unde mă aflu sau cu ce sunt îmbrăcată. Pune-ţi imaginaţia în funcţiune, te rog.

  — Habar n-am.

  — Hai, încearcă!

  Mi-am aruncat ochii pe ceas. Nu trecuse decât un minut şi cinci secunde.

  — Chiar nu am habar.

  — Iţi dau eu o mână de ajutor atunci. Stau în pat, am făcut un duş adineauri şi acum sunt goală puşcă.

  Am dat doar din cap şi am tăcut. Se părea că e vorba de sex prin telefon.

  — Ai prefera să-mi pun chiloţi sau ciorapi? Te-ai simţi mai bine?

  — Mie mi-e totuna. N-ai decât să faci ce-ţi place. Dacă vrei să te îmbraci, îmbracă-te. Dacă vrei să rămâi goală, n-ai decât. Vreau să-ţi spun însă un lucru – pe mine nu mă interesează câtuşi de puţin asemenea telefoane. Am şi altceva mai bun de făcut, să ştii.

  — Doar zece minute, te rog. Poţi să-ţi sacrifici zece minute din viaţă pentru mine, nu? Nu consider că-i o pierdere fatală. Răspunde-mi doar la întrebări. Mă vrei goală sau preferi să-mi pun ceva pe mine? Să ştii că am multe lucruri frumoase, ca de exemplu nişte chiloţi negri din dantelă…

  — Poţi să rămâi aşa.

  — A, deci mă vrei goală. Buuuun.

  — Da, rămâi cum eşti. Au trecut patru minute.

  — Părul pubian îmi este încă ud. Nu m-am şters ca lumea. E ud şi moale. E uuuuumed… Neeeeegru şi moaaaaale. Mângâie-l!

  — Ştii… Scuză-mă, dar eu…

  — Hai, coboară şi mai jos. Acolo e si^mai călduţ… Cum e crema de unt încălzită. Zău că-i cald… În ce poziţie crezi că stau acum? Genunchiul drept ridicat, iar piciorul stâng lăsat pe o parte… Cam cum arată ceasul la ora zece şi cinci minute.

  Mi-am dat seama după voce că nu mă minte. Eram convins că stă aşa cum spusese, că era umedă şi pregătită de sex.

  — Atinge buzele, zise ea din nou. Inceeeeet… Mângâie-le cu degetele. Ah, aşa, încet… Cu cealaltă mână joacă-te cu sânul stâng… Hai, joacă-te cu sfârcul… Mângâie-l uşor de jos în sus… Mai. Mai. Până juisez.

  Am pus receptorul în furcă fără nici un cuvânt. M-am trântit pe canapea şi am oftat din toţi rărunchii. Stătusem cu ea la telefon cinci sau şase minute.

  După zece minute telefonul a sunat iar, dar nu l-am atins. L-am lăsat să sune. A