„Ştiu”, a spus tata. „Dacă vreţi, băieţi, să aflaţi cum vă puteţi îmbogăţi, nu mă întrebaţi pe mine. Vorbeşte cu tatăl tău, Mike.”

„Cu tata?”, a întrebat Mike un pic uluit.

„Da, cu tatăl tău”, mi-a repetat tata zâmbind. „Tatăl tău şi cu mine avem acelaşi bancher, care este înnebunit după tatăl tău. Mi-a spus de mai multe ori că tatăl tău este genial atunci când se pune problema să facă bani.”

„Tatăl meu?”, a întrebat din nou Mike neîncrezător. „Şi atunci, cum se face că nu avem o maşină arătoasă şi o casă frumoasă, precum copiii bogaţi de la şcoală?”

„O maşină arătoasă şi o casă frumoasă nu înseamnă neapărat că eşti bogat sau că ştii cum să faci bani”, ne-a răspuns tata. „Tatăl lui Jimmy lucrează la plantaţia de zahăr. Nu e cu mult diferit de mine. Lucrează pentru o companie, iar eu lucrez pentru stat. Compania i-a cumpărat o maşină. Însă compania de zahăr are probleme financiare şi s-ar putea ca în curând tatăl lui Jimmy să nu mai aibă nimic. Tatăl tău este altfel, Mike. El pare că pune bazele unui imperiu. Şi bănuiesc că peste câţiva ani va fi un om foarte bogat.”

Acestea fiind spuse, Mike şi cu mine ne-am entuziasmat din nou. Cu altă inimă ne-am apucat să facem curat pentru a strânge mizeria pe care o lăsase în urmă defuncta noastră primă afacere. Cum strângeam noi pe acolo, ne-am gândit cum să discutăm cu tatăl lui Mike. Problema era că tatăl lui Mike muncea multe ore şi adesea se întorcea acasă seara târziu. Tatăl lui avea mai multe depozite, o companie de construcţii, un lanţ de magazine şi trei restaurante. Din pricina restaurantelor, stătea până seara târziu.

Mike a luat autobuzul şi s-a dus acasă după ce am terminat de strâns. Urma să discute cu tatăl lui, când acesta avea să se întoarcă acasă, şi să-1 întrebe dacă nu vrea să ne înveţe şi pe noi cum să ne îmbogăţim. Mike mi-a promis să mă sune oricât de târziu şi să-mi spună ce-a vorbit cu tatăl lui.

Telefonul a sunat la 8:30 seara.

„OK”, am spus, „sâmbăta viitoare.” Şi am închis. Tatăl lui Mike se învoise să ne acorde o întrevedere.

Sâmbătă, la 7:30 dimineaţa, am luat autobuzul spre cartierul sărac al oraşului.

Încep lecţiile:

„Vă dau 10 cenţi pe oră.” Chiar şi în 1956, 10 cenţi pe oră însemna foarte puţin faţă de plata standard.

Michael şi cu mine ne-am întâlnit cu tatăl lui în acea dimineaţă la ora 8. Era deja ocupat. Se apucase de treabă de vreo oră. Supraveghetorul de la compania de construcţii tocmai pleca cu camioneta când mă îndreptam spre casa lor simplă şi mică, dar foarte ordonată. Mike m-a întâmpinat în uşă.

„Tata vorbeşte la telefon şi a zis să-1 aşteptăm pe veranda din spate”, mi-a zis Mike, în timp ce-mi deschidea uşa.

Podeaua de lemn a început să scârţâie de îndată ce am trecut pragul casei străvechi. Era un preş ieftin chiar cum intrai. Preşul ascundea nenumăratele urme lăsate de paşii pe care îi suportase duşumeaua. Deşi foarte curat, ar fi trebuit înlocuit.

M-am simţit claustrat în momentul în care am intrat în living-ul îngust plin cu mobilă veche şi greoaie, care azi ar fi doar obiecte pentru colecţionari. Pe canapea stăteau două femei puţin mai în vârstă decât mama. În faţa lor se afla un bărbat îmbrăcat în haine de lucru. Purta nişte pantaloni şi o cămaşă kaki frumos călcate, dar neapretate şi avea nişte dosare prăfuite în mână. Să fi avut cam cu 10 ani mai mult decât tata; aş zice că avea vreo 45 de ani. Toţi ne-au zâmbit atunci când am intrat şi am trecut pe lângă ei îndreptându-ne spre bucătărie, de acolo ieşind pe veranda care dădea spre curtea din spate. Am zâmbit la rândul meu timid.

„Cine sunt oamenii ăştia?”, am întrebat.

„A, lucrează pentru tata. Bărbatul acela mai în vârstă se ocupă de depozitele lui, iar femeile de restaurante. L-ai văzut şi pe supraveghetorul de la construcţii care lucrează la un proiect de drumuri, la vreo cincizeci de mile de aici. Mai are un supraveghetor care construieşte nişte case, dar a plecat înainte să ajungi tu.”

„Şi aşa e tot timpul?”, am întrebat.

„Nu chiar, dar aproape”, a spus Michael zâmbind şi trăgându-şi un scaun ca să se aşeze alături de mine.

„L-am rugat să ne înveţe cum să facem bani”, mi-a spus Mike.

„Şi ce a zis?”, am întrebat eu cu o curiozitate prudentă.

„Ei bine, s-a uitat ciudat mai întâi, după care a zis că ne va face o ofertă.”

„Aha”, am zis eu, balansându-mi scaunul spre perete şi sprijinindu-mă apoi doar pe două dintre picioarele lui.

Mike s-a aşezat şi el la fel.

„Şi ştii în ce constă oferta?”, am întrebat.

„Nu, dar vom afla curând.”

Dintr-odată, tatăl lui Mike a dat buzna, trântind uşa transparentă care dădea spre verandă. Mike şi cu mine am sărit în picioare nu atât din respect, cât pentru că ne speriasem.

„Sunteţi gata, băieţi?”, ne-a întrebat tatăl lui Mike şi şi-a tras un scaun ca să se aşeze alături de noi.

Am dat din cap în vreme ce ne trăgeam scaunele de lângă perete şi ne-am aşezat în faţa lui.

Era un bărbat zdravăn, cam la 1,80 m şi 100 kg. Tata era mai înalt, dar avea cam aceeaşi greutate şi era cam cu 5 ani mai mare decât tatăl lui Mike. Semănau oarecum, deşi nu făceau parte din acelaşi grup etnic. Poate că şi energia lor era similară.

„Mi-a spus Mike ca vrei să înveţi să faci bani. Aşa e, Robert?”

Am dat repede din cap, uşor intimidat. Se ghicea multă forţă în cuvintele şi zâmbetul său.

„Bine. Iată care este oferta mea. Am să vă învăţ, dar nu ca la şcoală. Munciţi pentru mine şi eu vă învăţ. Dacă nu munciţi, nu vă învăţ. Vă pot învăţa mai repede dacă munciţi. De altfel, dacă am proceda ca la şcoală, ar însemna că mi-aş pierde vremea doar punându-vă să mă ascultaţi. Aceasta este oferta mea. Dacă vreţi, bine, dacă nu, nu.”

„Ăăă... aş putea să pun o întrebare mai întâi?”, am zis eu.

„Nu. Dacă vreţi,