casa lui Jimmy de pe malul mării şi se distrau grozav. Ne cam durea gândul ăsta, dar ne făcea şi bine, pentru că ne-a determinat să continuăm să ne gândim cum am putea să facem bani. În cele din urmă, în acea după-amiază ne-a străfulgerat o idee luminoasă. Era o idee pe care Mike o luase dintr-o carte ştiinţifică pe care o citise. Plini de entuziasm, ne-am strâns mâna şi acum parteneriatul nostru avea şi o afacere.

În următoarele săptămâni, eu şi cu Mike am bătut tot cartierul rugându-i pe vecini să ne păstreze tuburile de la pasta de dinţi. Aceştia s-au arătat foarte miraţi, însă, ce-i drept, majoritatea adulţilor au fost de acord. Unii ne-au întrebat ce vrem să facem cu ele şi le-am răspuns: „Nu vă putem spune. E un secret de afaceri.”

Mama era tot mai îngrijorată pe măsură ce săptămânile treceau. Alesesem un loc lângă maşina ei de spălat unde să ne adunăm materia primă. Într-o cutie maronie de carton, în care fuseseră cândva sticle de sos picant, începuse să crească grămada noastră de tuburi goale de pastă de dinţi.

În final, mama a pus piciorul în prag. O exasperase imaginea mizeriei tuburilor de pastă de dinţi consumate ale vecinilor. „Ce faceţi de fapt, băieţi?” ne-a întrebat. „Şi să nu mai îmi spuneţi că e un secret de afaceri. Rezolvaţi cu mizeria asta, pentru că altfel o să vă arunc totul la gunoi.” Eu şi cu Mike am rugat-o, am implorat-o, i-am explicat că în curând o să avem destule tuburi cât să începem producţia. I-am mai spus că încă mai aşteptăm câţiva vecini să îşi termine pasta de dinţi ca să luăm şi acele tuburi. Mama ne-a mai acordat doar o săptămână de amânare.

Data începerii producţiei fusese devansată. Situaţia era prea tensionată. Deja primul meu parteneriat era ameninţat cu evacuarea din magazie de chiar mama mea. Slujba lui Mike a fost să le spună vecinilor să îşi termine mai repede pasta, pentru că dentistul i-a sfătuit să se spele mai des pe dinţi. Am început să asamblez linia de producţie.

Într-o zi, tata a venit cu un prieten ca să vadă ce fac cei doi băieţei de 9 ani acolo, în curte, cu acea linie de producţie care funcţiona la viteză maximă. Peste tot era o pudră albă. Pe o masă lungă erau cutioare mici din carton în care de obicei se ţine laptele de la şcoală, şi grătarul familiei era încălzit la maximum cu cărbuni încinşi.

Tata s-a apropiat prudent; fusese nevoit să-şi parcheze maşina ceva mai încolo, având în vedere că producţia noastră bloca intrarea în garaj. În vreme ce se apropia împreună cu prietenul său, au constatat că pe cărbuni se afla un vas de oţel în care erau topite tuburile de pastă de dinţi. Pe vremea aceea, pasta de dinţi nu era în tuburi de plastic, ci de plumb. Aşadar, de îndată ce era arsă vopseaua, tuburile erau aruncate în acest ibric de oţel, topite până deveneau lichide, după care, cu ajutorul mănuşilor de apucat ale mamei, turnam uşor plumbul printr-un orificiu în cutiile de lapte.

Cutiile de carton erau pline cu ipsos. Pudra aceea albă care plutea în aer era de fapt ipsos, care urma să fie amestecat cu apă. În graba mea, răsturnasem un sac şi întreaga zonă arăta ca şi cum ar fi trecut un viscol pe acolo. Cutiile de lapte erau containerele care înveleau formele de ipsos.

Tatăl meu şi cu prietenul său ne-au privit atent în vreme ce turnam cu grijă plumbul prin orificiu peste cubul acela de ipsos.

„Atenţie!”, a spus tata.

Am dat din cap fără să mă uit la el.

În cele din urmă, după ce am terminat de turnat, am lăsat ibricul şi i-am zâmbit tatei.

„Ce faceţi aici, băieţi?”, mi-a zâmbit el prudent.

„Facem ceea ce mi-ai spus. Vom fi bogaţi”, i-am zis.

„Îhî”, a spus Mike rânjind şi dând din cap. „Suntem parteneri de afaceri.”

„Şi ce e cu mulajele astea de ipsos?”, a întrebat tata.

„Fii atent”, i-am spus. „Ar trebui să fie o şarjă excelentă.”

Am lovit cu un ciocănel peste legătura care împărţea cubul în două. Am ridicat cu grijă partea de deasupra a acestui mulaj şi de acolo a apărut o monedă.

„Dumnezeule”, a spus tata. „Voi faceţi monede din plumb!”

„Exact”, a spus Mike. „Facem aşa cum ne-aţi zis. Facem bani.”

Prietenul tatei s-a întors şi a izbucnit în râs. Tata a zâmbit şi a dat din cap. Pe lângă un foc şi o cutie cu tuburi de pastă de dinţi, în faţa lui se mai aflau doi băieţei plini de praf alb, care zâmbeau cu gura până la urechi.

Ne-a spus să lăsăm totul şi să stăm puţin cu el pe treptele din faţa casei. Zâmbindu-ne, ne-a explicat cu blândeţe ce înseamnă să „falsifici” bani.

Visul nostru fusese distrus. „Vreţi să spuneţi că este ilegal?”, a întrebat Mike cu o voce tremurândă.

„Lasă-i în pace”, a spus prietenul tatei. „Poate că de fapt îşi dezvoltă un adevărat talent înnăscut.”

Tata 1-a străfulgerat cu privirea.

„Da, este ilegal”, a spus tata blând. „Dar voi, băieţi, aţi dat dovadă de creativitate şi de originalitate. Ţineţi-o tot aşa. Sunt mândru de voi!”

Dezamăgiţi, Mike şi cu mine am rămas fără glas vreo douăzeci de minute, după care ne-am apucat să strângem mizeria. Afacerea noastră se încheiase din prima zi. Cum adunam eu praful acela de acolo, m-am uitat la Mike şi i-am spus: „Probabil că Jimmy şi prietenii lui au dreptate. Suntem săraci.”

Când spuneam asta, tata tocmai pleca. „Băieţi”, a zis el, „sunteţi săraci doar dacă renunţaţi. Important este că aţi încercat ceva. Majoritatea doar vorbesc sau visează cum se îmbogăţesc. Voi aţi făcut ceva. Sunt mândru de voi doi. Şi repet: continuaţi. Dar altfel. Nu vă lăsaţi.”

Eu şi Mike am rămas fără grai. Frumoase vorbe, dar tot nu ştiam ce să facem.

„Şi cum se face, tată, că nu eşti bogat?”, l-am întrebat.

„Am ales să fiu profesor. Profesorii nu gândesc să se îmbogăţească. Nouă doar ne place să predăm. Aş vrea să te pot ajuta, dar pur şi simplu nu ştiu cum se fac banii.”

M-am întors cu Mike şi am continuat să