bine. Dacă nu, nu. Am prea multă treabă şi nu vreau să îmi pierd vremea. Dacă nu învăţaţi să vă hotărâţi rapid, n-o să învăţaţi să câştigaţi bani niciodată. Ocaziile sunt trecătoare. Este extrem de important să ştiţi să luaţi hotărâri rapide. Aceasta este o ocazie pe care voi aţi vrut-o, începem pregătirea sau o terminăm în următoarele zece secunde”, a spus tatăl lui Mike cu un zâmbet ironic.

„Accept”, am spus.

„Accept”, a spus Mike.

„Bine”, a spus tatăl lui Mike. „D-na Martin va veni în zece minute şi, după ce termin de vorbit, veţi pleca cu ea la magazinul meu şi vă veţi apuca de treabă. Vă dau 10 cenţi pe oră şi veţi avea de lucru trei ore în fiecare sâmbătă.”

„Dar eu am meci de fotbal azi”, am spus.

Tatăl lui Mike mi-a răspuns cu un ton ferm: „Dacă vrei, bine, dacă nu, nu”, a zis el.

„Vreau”, i-am răspuns, alegând să muncesc şi să învăţ în loc să joc fotbal.

 

30 de cenţi mai târziu

 

Pe la ora 9:00 în acea frumoasă dimineaţă de sâmbătă lucram deja împreună cu Mike pentru d-na Martin. Era o femeie tare bună şi răbdătoare. Spunea mereu că Mike şi cu mine îi aminteam de fiii ei, care se făcuseră mari şi plecaseră la casele lor. Deşi era blândă, credea în munca serioasă şi ne-a pus la treabă. Ştia întotdeauna să dea ordine. Ne-am petrecut cele trei ore luând cutiile de pe rafturi, ştergându-le de praf şi rearanjându-le apoi cu grijă. Era o muncă îngrozitor de plictisitoare.

Tatăl lui Mike, căruia eu îi spun tatăl meu cel bogat, avea nouă asemenea mici magazine cu mari spaţii de parcare. Era o versiune timpurie a supermagazinelor de mai târziu. Un fel de băcănii de cartier, de unde lumea cumpăra lapte, pâine, unt şi ţigări. Problema era că ne aflam în Hawaii înainte de apariţia aerului condiţionat şi magazinele nu-şi puteau închide uşile din pricina căldurii. La cele două capete ale magazinului, uşile trebuiau să fie larg deschise spre şosea şi spre parcare. De fiecare dată când o maşină intra în parcare, se stârnea un nor de praf care se aşeza în prăvălie.

Aşadar, aveam de lucru, de vreme ce nu exista aer condiţionat.

Timp de trei săptămâni, Mike şi cu mine ne-am prezentat la d-na Martin şi am muncit cele trei ore. Până la prânz, terminam treaba şi ea ne strecura în palmă câte trei monede. Chiar şi la 9 ani, la jumătatea anilor '50, 30 de cenţi nu erau mare lucru. Albumele cu benzi desenate costau 10 cenţi pe atunci, aşa încât îmi cheltuiam banii pe ele şi mă întorceam acasă.

În miercurea celei de-a patra săptămâni mă hotărâsem să renunţ. Acceptasem să muncesc doar pentru că doream să învăţ de la tatăl lui Mike să fac bani, dar între timp devenisem sclav cu 10 cenţi pe oră. Mai mult, nu-1 mai văzusem pe tatăl lui Mike din prima sâmbătă.

„Eu renunţ”, i-am spus lui Mike la ora prânzului. Prânzul la şcoală era oribil. Şcoala era plicticoasă şi nu îmi mai rămâneau nici măcar sâmbetele libere. Singurul lucru care îmi rămăsese erau cei 30 de cenţi.

De data asta, Mike mi-a zâmbit. „De ce râzi?”, l-am întrebat enervat şi frustrat. „Mi-a spus tata că aşa o să se întâmple. Mi-a zis să ne vedem cu el când vei fi gata să renunţi.”

„Ce?”, am zis eu indignat. „A aşteptat să ajung la exasperare?”

„Cam aşa ceva”, mi-a spus Mike. „Tata e mai altfel. El predă altfel decât tatăl tău. Mama şi tatăl tău ţin multe predici. Tata e mai scump la vorbă, glăsuieşte puţin. Aşteaptă până sâmbătă. Am să-i spun că eşti pregătit.”

„Vrei să spui că mi s-a întins o cursă?”

„Nu, nu chiar, dar s-ar putea. O să-ţi explice tata sâmbătă.”

 

Aşteptând sâmbătă la coadă

 

Eram pregătit să îl înfrunt. Până şi tatăl meu bun era supărat pe el. Tatăl meu adevărat, cel căruia îi spun cel sărac, credea că tatăl meu bogat încălca legea privind angajarea minorilor şi că ar trebui chiar dat pe mâna justiţiei.

Tatăl meu cu şcoală mi-a spus să cer cât merit. Cel puţin 25 de cenţi pe oră. Tatăl meu cel sărac mi-a zis că dacă nu mi se măreşte leafa, ar fi bine să renunţ imediat.

„De fapt, nici nu-ţi trebuie slujba asta nenorocită”, mi-a spus indignat tatăl meu cel sărac.

Sâmbătă dimineaţă la ora 8:00 am intrat pe aceeaşi uşă şubredă a casei lui Mike.

„Ia un scaun şi stai la coadă”, mi-a spus tatăl lui Mike de îndată ce am intrat. S-a întors pe călcâie şi a dispărut în biroul lui de lângă dormitor.

M-am uitat prin încăpere şi nu l-am zărit pe Mike nicăieri. Mă simţeam stânjenit, aşa că m-am aşezat timid lângă aceleaşi două femei care erau acolo şi cu patru săptămâni înainte. Mi-au zâmbit şi s-au tras mai într-o parte pe canapea, ca să-mi facă şi mie loc.

Trecuseră patruzeci şi cinci de minute şi eu fierbeam. Cele două femei se întâlniseră cu el şi plecaseră de treizeci de minute. Un domn mai în vârstă stătuse şi el vreo douăzeci de minute şi deja plecase.

Casa era goală şi eu stăteam acolo, în living-ul acela întunecos şi prăfuit, într-o frumoasă şi însorită zi hawaiiană, aşteptând să vorbesc cu un zgârcit care exploata copiii. Îl auzeam cum se învârtea prin birou, vorbea la telefon şi mă ignora. Eram gata-gata să plec, totuşi nu ştiu de ce am rămas.

În sfârşit, după încă cincisprezece minute, fix la 9:00, tatăl cel bogat a ieşit din birou fără să spună nimic şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în încăperea aceea jegoasă.

„Am înţeles că vrei să îţi măresc leafa, în caz contrar tu fiind hotărât să pleci”, mi-a spus tatăl cel bogat în vreme ce se bâţâia cu balansoarul.

„Păi, nu v-aţi ţinut de cuvânt”, am izbucnit eu aproape în lacrimi. Era înspăimântător pentru un băieţel de 9 ani să se confrunte cu un adult.

„Mi-aţi promis că o să mă învăţaţi, dacă muncesc pentru dv. Am lucrat pentru dv. Am lucrat din greu. Am renunţat la meciurile de baseball ca să muncesc pentru dv.