datora faimei lui de latinist. Obrazul doamnei de Rénal se afla lângă al lui; simţi parfumul veşmintelor de vară ale unei femei, lucru atât de uimitor pentru un biet ţăran. Se roşi foc şi spuse cu un oftat şi cu un glas sfârşit:

— Nu vă temeţi, doamnă, am să vă ascult întru totul. Abia în clipa aceea, când îngrijorarea pentru copii i se risipi cu desăvârşire, doamna de Rénal fu izbită de neobişnuita frumuseţe a lui Julien. Linia aproape feminină a trăsăturilor şi aerul lui stânjenit nu i se părură deloc ridicole unei femei care era ea însăşi sfioasă. Înfăţişarea virilă, de obicei considerată necesară pentru frumuseţea unui bărbat, ar fi speriat-o.

— Câţi ani ai, domnule? îl întrebă ea pe Julien.

— Împlinesc curând nouăsprezece.

— Băiatul meu mai mare are unsprezece ani, urmă doamna de Rénal pe deplin liniştită. Îţi va fi aproape un camarad, şi-ai să-i poţi vorbi în aşa fel, încât să vă înţelegeţi. Odată, taică-său a vrut să-l bată, şi copilul a zăcut o săptămână întreagă, deşi de-abia îl atinsese.

„Câtă deosebire! gândi Julien. Pe mine chiar ieri m-a bătut tata. Ce fericiţi sunt oamenii bogaţi!”

Doamna de Rénal începuse să urmărească cele mai mici schimbări petrecute în sufletul preceptorului; îi lua tristeţea drept timiditate şi voi să-l îmbărbăteze.

— Cum te cheamă, domnule? îl întrebă cu un accent şi o graţie cărora Julien le simţi tot farmecul, fără să-şi dea seama.

— Mă numesc Julien Sorel, doamnă. Şi tremur intrând pentru prima oară în viaţa mea într-o casă străină; am nevoie de ocrotirea dumneavoastră, am nevoie să-mi iertaţi o mie de lucruri în primele zile. N-am fost niciodată la liceu; eram prea sărac. N-am vorbit niciodată cu alţi oameni, în afară de ruda mea, chirurgul-major, membru al Legiunii de Onoare, şi de părintele Chélan. El vă poate da referinţe bune despre mine. Fraţii mei m-au bătut totdeauna, să nu-i credeţi dacă au să mă vorbească de rău cumva. Iertaţi-mi greşelile, doamnă; n-o să le fac niciodată cu intenţii rele.

În timpul acestui lung discurs Julien se liniştea treptat şi o cerceta pe doamna de Rénal. Atât de mare este efectul graţiei desăvârşite, atunci când e firească unei femei şi mai ales când fiinţa pe care o împodobeşte nu se gândeşte cu dinadinsul să fie graţioasă, încât Julien, care se pricepea destul de bine la frumuseţea femeiască, ar fi putut jura în clipa aceea că doamna de Rénal n-avea mai mult de douăzeci de ani. Şi i se năzări pe neaşteptate ideea îndrăzneaţă să-i sărute mâna. Dar, curând i se făcu teamă de ideea lui. Peste o clipă, însă, îşi spuse: „Ar fi o laşitate din partea mea să nu săvârşesc o faptă care ar putea să-mi fie de folos şi să nu micşorez dispreţul pe care probabil că doamna acesta îl are pentru un biet muncitor, abia scăpat de la joagăr” Poate că lui Julien îi dădură curaj şi cuvintele „băiat drăguţ” repetate de vreo şase săptămâni încoace, în fiecare duminică, de câteva fete. În răstimpul frământării acesteia sufleteşti, doamna de Rénal îl sfătui în două-trei vorbe cum să-i ia pe copii. Constrângerea pe care Julien şi-o impunea îl făcu din nou să pălească. Stingherit, spuse:

— N-am să vă bat copiii niciodată, doamnă. V-o jur în faţa lui Dumnezeu.

Şi, rostind cuvintele acestea, îndrăzni să-i ia mâna şi s-o ducă la buze. Ea se miră de gestul lui şi gândi că s-ar cuveni să se supere. Vremea fiind foarte călduroasă, doamna de Rénal avea braţul gol sub şal, iar mişcarea lui Julien, pentru a-i duce mâna la buze, i-l dezgoli în întregime. După câteva clipe ea se mustră singură; i se păruse că nu se indignase destul de repede.

Domnul de Rénal, care auzise glasuri, ieşi din cabinetul lui. Cu acelaşi aer măreţ şi patern pe care îl lua la primărie când oficia o căsătorie, îi spuse lui Julien:

— Trebuie neapărat să-ţi vorbesc înainte de-a da ochii cu copiii.

Apoi îl pofti pe Julien într-o încăpere şi o reţinu şi pe soţia sa, care voia să-i lase singuri. După ce uşa fu închisă, domnul de Rénal se aşeză, grav.

— Părintele mi-a spus că eşti un băiat cumsecade. Aici, toată lumea îţi va da cinstirea cuvenită, iar eu, dacă voi fi mulţumit, te voi ajuta până la urmă să-ţi faci o situaţie. Vreau ca de-acum înainte să nu-ţi mai vezi nici rudele, nici prietenii. Purtările lor nu pot folosi copiilor mei. Iată treizeci şi şase de franci pentru prima lună; dar îţi cer cuvântul că nu-i vei da niciun ban din suma asta tatălui dumitale.

Domnul de Rénal îi purta pică bătrânului fiindcă fusese mai şiret decât el.

— Acum, domnule, căci la porunca mea toată lumea din casă îţi va spune domnule, şi vei simţi ce înseamnă să intri în casa unor oameni aleşi, acum, domnule, socot că n-ar fi nimerit ca fiii mei să te vadă în haină. Slugile l-au văzut? o întrebă domnul de Rénal pe soţia sa.

— Nu, dragul meu, îi răspunse ea pierdută în gânduri.

— Cu atât mai bine. Îmbracă asta, îi spuse domnul de Rénal tânărului mirat, dându-i o redingotă de-a lui. Şi-acum, haide la domnul Durand, postăvarul.

Peste un ceas şi ceva, când domnul de Rénal se întoarse cu noul preceptor îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, îşi găsi soţia şezând în acelaşi loc. Ea se simţi liniştită de prezenţa lui Julien şi, privindu-l, uită să-i mai fíe frică de el. Julien nu se mai gândea deloc la ea; în ciuda neîncrederii în soartă şi în oameni, sufletul lui, în clipa aceea, era ca al unui copil; i se părea că trăise ani întregi din clipa când, cu trei ore mai înainte, tremurase în biserică. Văzu însă înfăţişarea rece a doamnei de Rénal şi pricepu că era mânioasă fiindcă îndrăznise să-i sărute mâna. Dar simţământul de orgoliu pe care i-l dădea atingerea veşmintelor, atât de diferite de cele purtate până atunci, îl scotea din minţi şi dorea atât de mult să-şi