Nu numai pe Julien îl tulbura sosirea lui în casa aceasta. Datorită sfiiciunii ei nemărginite, şi doamna de Rénal se simţea descumpănită gândindu-se la străinul care, prin slujba lui, avea să se afle neîncetat între ea şi copii. Era obişnuită să-şi culce copiii în odaia ei. Dimineaţa plânsese cu lacrimi amare văzând cum sunt cărate pătuţurile în încăperea destinată preceptorului. Şi zadarnic îi ceruse domnului de Rénal ca patul lui Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copil, să fie readus în camera ei.

Delicateţea feminină era exagerată la doamna de Rénal, în mintea căreia se înfiripase cea mai nesuferită imagine a unei fiinţe grosolane şi neţesălate, adusă anume ca să-i certe odraslele, numai fiindcă ştia latina, o limbă barbară, din pricina căreia aveau să-i fie biciuiţi copiii.

Non so piu cosa son,

Cosa facio.{21}

MOZART (Figaro)

CU VIOICIUNEA SA FIREASCĂ în clipele când se afla departe de privirile oamenilor, doamna de Rénal tocmai ieşea prin uşa-fereastră a salonului dinspre grădină, când zări lângă poartă chipul unui ţărănuş, aproape copil încă, grozav de palid şi cu ochii plânşi. Tânărul, care purta o cămaşă nespus de albă, ţinea sub braţ o haină violetă şi foarte curată, din lână creaţă.

Obrajii ţărănuşului erau atât de albi, ochii atât de blânzi, încât în mintea cam romanţioasă a doamnei de Rénal se născu mai întâi ideea că ar putea să fie o fetiţă deghizată în băiat şi venită să-i ceară cine ştie ce favoare domnului primar. I se făcu milă de sărmana fiinţă oprită în pragul porţii, şi care, vădit, nu cuteza să-şi ridice mâna spre clopoţel. Uitându-şi pentru o clipă mâhnirea amară pricinuită de sosirea preceptorului, doamna de Rénal se apropie. Julien, cu faţa la poartă, n-o văzu venind. De aceea tresări când o voce blândă rosti lângă urechea lui:

— Ce cauţi, copilul meu?

Julien se întoarse brusc şi, uimit de privirea fermecătoare a doamnei de Rénal, îşi pierdu o parte din sfială. Îndată, minunat de frumuseţea ei, uită totul, chiar şi ce căuta acolo. Doamna de Rénal îşi repetase întrebarea.

— Am venit ca să fiu preceptor, doamnă, spuse el în sfârşit, ruşinându-se de lacrimile pe care şi le ştergea de zor.

Doamna de Rénal rămase ca împietrită. Erau foarte aproape unul de altul şi se priveau. Julien nu mai văzuse niciodată o fiinţă atât de frumos îmbrăcată şi, mai ales, o femeie cu tenul atât de strălucitor, vorbindu-i atât de blând. Doamna de Rénal privea lacrimile mari prelinse pe obrajii ţărănuşului, atât de palizi mai adineauri, şi atât de îmbujoraţi acum. Şi începu să râdă, deodată, cu veselia nebună a unei fetişcane; râdea de ea însăşi, nevenindu-i să creadă în fericirea ei. Cum, acesta este preceptorul pe care şi-l închipuise ca pe un popă murdar şi prost îmbrăcat, venit să-i dojenească şi să-i bată copiii?!

— Cum, domnule, spuse ea în sfârşit, ştii latineşte? Cuvântul „domnule” îl miră atât de mult pe Julien, încât îl făcu să cadă pe gânduri o clipă.

— Da, doamnă, răspunse el sfios.

Doamna de Rénal era atât de fericită, încât îndrăzni să-i spună lui Julien:

— N-o să-mi cerţi prea mult bieţii copilaşi, nu-i aşa?

— Eu, să-i cert? întrebă Julien mirat. De ce?

— Nu-i aşa, domnule, adăugă ea după o scurtă tăcere şi cu o voce căreia fiecare clipă îi sporea tulburarea, nu-i aşa că ai să fii bun cu ei? îmi făgăduieşti?

Să audă din nou spunându-i-se „domnule” cu toată seriozitatea, şi asta s-o facă o doamnă atât de bine îmbrăcată, întrecea tot ce-şi putuse închipui Julien: în toate visurile de mărire ale copilăriei lui îşi zisese că nicio adevărată doamnă nu va binevoi să-i vorbească dedt atunci când va purta o uniformă strălucitoare. La rândul ei, doamna de Rénal era înşelată de frumuseţea tenului, de ochii mari, negri ai lui Julien şi de părul lui minunat, care se încârlionţase mai mult ca de obicei, fiindcă, voind să se răcorească, tânărul îşi vârâse capul în bazinul unei fântâni publice. Spre marea ei bucurie, găsea o sfiiciune de fetiţă la preceptorul acesta funest, de a cărui asprime şi înfăţişare respingătoare se temuse atâta pentru copiii ei. Contrastul dintre temerile avute şi ceea ce vedea cu ochii era ceva cu totul neobişnuit pentru sufletul atât de liniştit al doamnei de Rénal. În sfârsit, îşi veni în fire. Si se miră că stă aşa, la poartă, cu tânărul acesta fără haină şi aşa de aproape de el.

— Să intrăm, domnule, spuse ea stânjenită. Niciodată un simţământ atât de plăcut nu tulburase mai profund sufletul doamnei de Rénal, niciodată o apariţie atât de fermecătoare nu se ivise după temeri mai neliniştitoare. Aşadar, drăguţii ei de copii, pe care îi îngrijea ca pe ochii din cap, n-aveau să cadă pe mâinile unui popă murdar şi cicălitor. De cum intră în vestibul, se întoarse spre Julien, care o urma sfios. Mirarea lui la vederea unei locuinţe atât de frumoase era un farmec în plus pentru doamna de Rénal. Ea nu putea să-şi creadă ochilor, i se părea, mai ales, că preceptorul trebuie neapărat să poarte veşminte negre.

— E adevărat, domnule, îl întrebă ea oprindu-se din nou şi temându-se cumplit să nu se înşele, într-atât de fericită o făcea credinţa, e adevărat că ştii latineşte?

Cuvintele acestea răscoliră orgoliul lui Julien şi risipiră vraja care-l cuprinsese de-un sfert de oră încoace.

— Da, doamnă, îi răspunse el încercând să pară nepăsător; ştiu latineşte la fel de bine ca şi părintele, şi chiar, uneori, sfinţia-sa a avut bunătatea să-mi spună că ştiu mai bine decât el.

Doamna de Rénal găsi că Julien, care se oprise la doi paşi mai încolo, avea un aer foarte răutăcios. Ea se apropie şi-i spuse cu glas scăzut:

— Nu-i aşa că în primele zile n-o să-mi baţi copilaşii, chiar dacă n-au să-şi ştie lecţiile?

Glasul atât de blând şi aproape rugător al unei doamne atât de frumoase îl făcu dintr-o dată pe Julien să uite ce