Dar pe când Julien împlinea paisprezece ani, începuse să se clădească în Verrières o biserică, pe drept cuvânt măreaţă pentru un oraş atât de mic. Mai cu seamă cele patru coloane de marmură îl uluiră pe Julien; i se dusese faima în tot ţinutul, din pricina duşmăniei de moarte pe care o iscaseră între judecătorul de pace şi tânărul paroh trimis din Besançon şi socotit drept spionul congregaţiei{19}. Judecătorul de pace fusese cât pe ce să-şi piardă slujba, cel puţin aşa credea lumea. Nu cutezase el oare să se la Ia harţă cu un preot care, aproape la fiecare două săptămâni, se ducea la Besançon, unde, după cât se spunea, avea întrevederi cu preasfinţitul episcop?

În aceste condiţii, judecătorul de pace, tatăl unei familii numeroase, dădu mai multe sentinţe care părură nedrepte; ele fură îndreptate, mai toate, împotriva celor ce citeau ziarul Le Constitutionnel{20}. Catolicii triumfară. E drept, amenzile abia dacă se ridicau la trei sau cinci franci; dar una dintre ele trebuia să fie plătită de-un negustor de cuie, rudă cu Julien. În mânia lui, omul strigase: „Ce schimbare! Şi când te gândeşti că de peste douăzeci de ani judecătorul de pace trecea drept un om atât de cinstit!” Chirurgul-major, prietenul lui Julien, murise.

Dintr-o dată, Julien încetase să mai vorbească despre Napoleon; spunea că are de gând să se facă preot şi fu văzut mereu, la joagărul tatălui său, învăţând pe de rost o Biblie latinească pe care i-o împrumutase parohul. Bătrânul acesta cumsecade, încântat de progresele băiatului, pierdea seri întregi ca să-l înveţe teologia. Faţă de dânsul, Julien nu arăta decât simţăminte pioase. Cine ar fi putut bănui că obrazul acesta de fecioară, atât de palid şi blând, ascundea hotărârea nestrămutată de a înfrunta mai degrabă de o mie de ori moartea decât să nu izbutească în viată?

Pentru Julien, a izbuti în viaţă însemna, înainte de orice, a pleca din Verrières; îşi ura din toată inima locul natal. Tot ce vedea acolo îi îngheţa imaginaţia.

De mic copil avusese clipe de exaltare. Pe atunci gândea, cu nespusă plăcere, că într-o bună zi avea să fie prezentat femeilor frumoase din Paris şi că va şti să le atragă atenţia prin cine ştie ce faptă neobişnuită. De ce nu l-ar fi iubit vreuna dintre ele, aşa cum pe Bonaparte, sărac încă, îl iubise strălucitoarea doamnă de Beauharnais? De ani de zile, Julien nu-şi petrecea aproape niciun ceas din viaţă fără să-şi spună că Bonaparte, locotenentul necunoscut şi fără avere, se făcuse stăpânul lumii prin spadă. Ideea aceasta îi alina propriile lui nenorociri, pe care le credea mari, şi-i sporea bucuria, atunci când o avea.

Clădirea bisericii şi sentinţele judecătorului de pace îl luminară deodată; o idee care-i trecu prin minte îl înnebuni timp de câteva săptămâni şi, în sfârşit, puse stăpânire deplină pe el, cu atotputernicia primei idei pe care un suflet înflăcărai crede că a născocit-o.

„Când Bonaparte a făcut să se vorbească despre el, Franţa se lemea să nu fie cotropită; deci, meritele militare erau pe alunei necesare şi la modă. Astăzi poţi vedea preoţi în vârstă de patruzeci de ani având lefuri de o sulă de mii de franci, adică de trei ori mai mari decât faimoşii generali de divizie ai lui Napoleon. Ei au nevoie de oameni care să le fie de ajutor. Iată, judecătorul ăsta de pace, atât de chibzuit, atât de cinstit până acum şi atât de bătrân, s-a înjosit de teamă să nu-l supere pe un tânăr vicar de treizeci de ani. Trebuie să mă fac preot.”

Odată, cam pe la mijlocul proaspetei sale evlavii — trecuseră doi ani de când Julien studia teologia — îl trăda o izbucnire neaşteptată a focului ce-i mistuia inima, întâmplarea avusese loc la părintele Chélan, pe când lua masa cu mai mulţi preoţi, cărora bunul paroh îl prezentase drept o minune la învăţătură. Julien se pomenise atunci Iăudându-l cu furie pe Napoleon. După aceea îşi legase braţul drept la piept şi, pretinzând că şi l-a scrântit pe când mişca din loc în loc un trunchi de brad, îl purtă timp de două luni în poziţia aceasta chinuitoare. Apoi, socotind că şi-a pedepsit îndeajuns trupul, se iertă. Iată-l aşadar pe tânărul de nouăsprezece ani, dar firav la înfăţişare, şi căruia nu i-ai fi dat mai mult de şaptesprezece, intrând, cu o legăturică sub braţ, în măreaţa biserică din Verrières.

O găsi întunecată şi pustie. Cu prilejul unei sărbători, toate ferestrele fuseseră acoperite cu draperii de culoare cărămizie. Din pricina asta, când băteau razele soarelui, lăcaşul era învăluit într-o lumină strălucitoare, cât se poate de impunătoare şi de cucernică. Julien se înfiora. Singur în biserică, se aşeză în strana cea mai arătoasă. Era cea cu armoariile domnului de Rénal.

Pe pupitrul ei Julien zări o bucăţică de hârtie tipărită care fusese desfăcută pentru a fi citită. Îşi îndreptă privirile spre ea şi citi:

„Amănunte asupra execuţiei şi a ultimelor clipe ale lui Louis Jenrel, executat la Besançon în ziua de…”

Hârtia era ruptă. Pe dosul ei se puteau citi primele cuvinte ale unui rând: „Primul pas”.

„Cine o fi pus hârtia aici? se întrebă Julien. Sărmanul nefericit — adăugă el — numele lui are aceeaşi terminaţie ca al meu…”

Şi mototoli hârtia.

Când ieşi, lui Julien i se năzări că vede sânge lângă agheasmatar. Era agheasmă risipită pe jos: licăririle draperiilor cărămizii, care acopereau ferestrele, o făceau să pară sânge.

În cele din urmă, Julien se ruşina de spaima lui tainică.

„Nu cumva sunt laş? se întrebă el. La arme!”

Cuvintele acestea, atât de des repetate în povestirile războinice ale bătrânului chirurg, lui Julien i se păreau eroice. Ridicându-se, porni grăbit spre locuinţa domnului de Rénal.

În ciuda lăudabilelor hotărâri luate, de cum zări casa, la douăzeci de paşi în faţa lui, se simţi cuprins de-o sfială de neînfrânt. Poarta de fier era deschisă. I se păru măreaţă.