Armate şi Memorialul de la Sfânta Elena îi completau coranul. Pentru aceste trei cărţi s-ar fi lăsat ucis. În alta decât în ele n-a crezut niciodată. Luându-se după o vorbă de-a bătrânului chirurg-major, toate celelalte cărţi câte erau pe lume le socotea mincinoase şi scrise de nişte ticăloşi dornici să ajungă.

Julien avea o inimă înflăcărată şi una din memoriile acelea uimitoare care deseori fac casă bună cu prostia. Ca să-l câştige pe bătrânul preot Chélan, de care îşi dădea prea bine seama că depinde soarta lui viitoare, învăţase pe dinafară tot Noul Testament în latineşte; ştia, de asemenea, cartea Despre papă de domnul de Maistre{16} şi credea la fel de puţin în amândouă.

Ca şi cum ar fi fost înţeleşi, Sorel şi fiii lui se feriră să-şi vorbească în ziua aceea. Către seară, Julien, ducându-se la paroh să-şi la lecţia de teologie, nu socoti nimerit să-i pomenească despre ciudata propunere făcută tatălui său. „Poate că e o cursă, îşi spunea el, şi trebuie să mă prefac că am uitat-o.”

A doua zi, de cu zori, domnul de Rénal trimise după bătrânul Sorel, care, după ce se lăsă aşteptat un ceas sau două, sosi, în sfârşit, cerându-şi de la uşă o mie de iertăciuni, amestecate cu tot atâtea temeneli. Născocind fel de fel de chiţibuşuri, Sorel înţelese că fiu-său va lua masa cu stăpânul şi cu stăpâna casei, iar în zilele când vor avea musafiri, într-o odaie separată, cu copiii. Pus pe nazuri, pe măsură ce-şi dădea seama cât e de grăbit domnul primar, şi altminteri plin de neîncredere şi de mirare, Sorel ceru să vadă odaia unde va dormi fiu-său. Era o încăpere mare, foarte bine mobilată, dar în care se şi începuse căratul paturilor celor trei copii.

Faptul acesta lumină mintea bătrânului ţăran; ceru de-îndată, cu îndrăzneală, să vadă veşmintele hărăzite fiului său. Domnul de Rénal îşi deschise biroul si scoase o sută de franci.

— Cu banii ăştia, fiul dumitale se va duce la domnul Durând, postăvarul, şi-şi va lua un costum negru, complet.

— Dar dacă s-o întâmpla să-l iau acasă, întrebă ţăranul, care uitase deodată ploconelile, hainele negre au să-i rămână lui?

— Fireşte.

— Bine, făcu Sorel cu o voce tărăgănată; atunci nu mai rămâne să ne învoim decât asupra unui singur lucru: banii pe care o să-i daţi.

— Cum! strigă domnul de Rénal indignat, dar ne-am învoit încă de ieri: dau trei sute de franci. Cred că e mult, dacă nu chiar prea mult.

— Atât aţi oferit dumneavoastră, nu zic ba, răspunse bătrinul Sorel, vorbind şi mai tărăgănat încă; apoi, printr-o sclipire a minţii care nu-i va mira deloc pe cei ce-i cunosc pe ţăranii din Franche-Comte, adăugă, uitându-se ţintă la domnul de Rénal: Alţii ar da mai mult.

La auzul cuvintelor acestora, primarul făcu feţe-feţe. Dar îşi veni, totuşi, în fire, şi, după o discuţie savantă de două ceasuri încheiate, isteţimea ţăranului întrecu isteţimea bogătaşului, care nu mai are nevoie de ea ca să trăiască. Şi căzură la învoială asupra tuturor numeroaselor puncte legate de rânduirea noii vieţi a lui Julien; iar leafa nu numai că fu ridicată la patru sute de franci pe an, dar urma să fie şi plătită dinainte, la începutul fiecărei luni.

— Atunci o să-i dau treizeci şi cinci de franci, spuse domnul de Rénal.

— Un om bogat şi cu inima largă ca domnul primar al nostru ar putea merge până la treizeci şi sase de franci, ca să rotunjim suma, zise ţăranul cu o voce mieroasă.

— Fie, spuse domnul de Rénal, dar să isprăvim odaia.

De data asta, mânia îl făcea să pară hotărât. Ţăranul îşi dădu seama că nu trebuia să meargă mai departe. Şi atunci domnul de Rénal, la rândul lui, i-o luă înainte. Nu voi nici în ruptul capului să-i plătească bătrânului Sorel, foarte zorit să primească bani pentru fiu-său, cei treizeci şi şase de franci cuveniţi pentru prima lună. Domnul de Rénal se gândea că va trebui să-i povestească neveste-sii rolul pe care îl jucase în toată această tocmeală.

— Dă-mi înapoi suta de franci, spuse el posomorit. Durand îmi datorează nişte bani. O să mă duc cu fiul dumitale să comand stofa neagră.

După atacul acesta energic, Sorel reveni, prevăzător, la ploconelile lui, care ţinură un sfert de ceas. Până la urmă, văzând că, hotărât lucru, nu mai poate fi vorba de nimic în plus, plecă. Ultima lui plecăciune sfârşi cu aceste cuvinte:

— Mă duc să vă trimit băiatul la castel.

Aşa numeau localnicii locuinţa domnului primar atunci când voiau să-i facă plăcere stăpânului ei.

Când ajunse la joagăr, Sorel îl căută zadarnic pe fiu-său. Temându-se de ce-ar putea să i se întâmple, Julien pornise de la miezul nopţii. Voia să-şi pună la loc sigur cărţile şi crucea Legiunii de Onoare. Şi le dusese pe toate la un tânăr negustor de lemne, prietenul lui, numit Fouqué, care locuia în munţi, deasupra orăşelului Verrières.

Când se ivi iar, taică-său îi spuse:

— Dumnezeu ştie, trântor blestemat, dacă ai să te învredniceşti vreodată să-mi plăteşti preţul hranei pe care ţi-o dau de atâta amar de ani! Ia-ţi boarfele şi cară-te la domnul primar!

Julien, mirat că nu-l bate, se grăbi să plece. Dar, de cum dispăru din ochii cumplitului său tată, îşi încetini pasul. Socotise că, pentru făţărnicia lui, ar fi folositor să facă un popas la biserica.

Vorba asta vă miră? înainte de-a ajunge la ea, sufletul tânărului ţăran avusese de bătut cale lungă.

Din cea mai fragedă copilărie, de când văzuse nişte dragoni din Regimentul 6{17}, înveşmântaţi în mantale lungi, albe, cu capetele acoperite de coifuri împodobite cu fire lungi şi negre din coadă de cal, dragoni întorşi din Italia şi care îşi legau caii la fereastra zăbrelită a casei părinteşti a lui Julien, băiatul înnebunise după viaţa de ostaş. Mai apoi, ascultase cu nespusă plăcere povestirile despre bătăliile de la podul Lodi, de la Arcole şi de la Rivoli{18}, istorisite de bătrânul