ascundă bucuria, încât toate mişcările lui aveau ceva brusc şi nebunesc în ele. Doamna de Rénal îl privea mirată.

— Trebuie să fii serios, domnule, dacă vrei să fii respectat de copiii şi de slugile mele, îi spuse domnul de Rénal.

— Domnule, îi răspunse Julien, mă stinghereşte îmbrăcămintea asta nouă. Sunt un biet ţăran şi n-am purtat niciodată decât haină. Dacă îmi daţi voie, m-aş duce să mă încui în odaia mea.

— Cum ţi se pare noua noastră achiziţie? îşi întrebă domnul de Rénal soţia.

Dintr-o pornire aproape instinctivă, şi de care cu siguranţă că nu-şi dădu seama, doamna de Rénal îi ascunse soţului ei adevărul.

— Nu sunt la fel de încântată pe cât eşti dumneata de ţărănuşul ăsta. Te porţi cu el în aşa fel, încât o să devină un obraznic pe care, în mai puţin de-o lună, vei fi nevoit să-l dai afară.

— Ei, şi dacă-l dăm afară, mă va costa cel mult o sută de franci, iar orăşelul Verrières se va obişnui să vadă un preceptor la copiii domnului de Rénal. Nu mi-aş fi atins scopul dacă l-aş fi lăsat pe Julien în boarfele lui de lucrător. Dacă l-aş da afară, i-aş opri, bineînţeles, costumul negru pe care i l-am comandat la postăvar. Şi nu i-ar rămâne decât hainele de gata, găsite la croitor, cu care l-am îmbrăcat.

Ora petrecută de Julien în odaia lui i se păru doamnei de Rénal o clipă. Copiii, cărora le fusese anunţată sosirea noului preceptor, o omorau cu întrebările. În sfârşit, Julien se ivi. Era alt om. Ar fi greşit dacă s-ar spune că părea grav: era gravitatea în carne şi oase. Fu prezentat copiilor şi le vorbi cu un aer care-l miră până şi pe domnul de Rénal.

— Mă aflu aici, domnilor, le spuse el sfârşindu-şi cuvântarea, ca să vă învăţ limba latină. Stiti ce înseamnă să spui pe dinafară o lecţie. Iată sfânta Biblie, urmă el, arătându-le un volum in-32, legat în piele neagră. Aici e partea care cuprinde povestirea vieţii domnului nostru Iisus Cristos, partea numită Noul Testament. Am să vă pun deseori să spuneţi lecţiile pe de rost. Acum, însă, puneţi-mi mie întrebări.

Adolphe, cel mai mare dintre copii, luase cartea.

— Deschide-o la întâmplare, urmă Julien, şi citeşte-mi primul cuvânt dintr-un alineat. Voi spune pe de rost cartea sfântă, legea purtării noastre, a tuturora, până când mă veţi opri.

Adolphe deschise cartea, citi un cuvânt, şi Julien spuse pe de rost întreaga pagină, cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi vorbit franţuzeşte. Domnul de Rénal îşi privea triumfător soţia. Copiii, văzând uimirea părinţilor, deschiseseră ochii mari. Un servitor veni în uşa salonului. Julien continuă să vorbească latineşte. Servitorul rămase mai întâi nemişcat, apoi dispăru. Curând, se iviră la uşă camerista doamnei şi bucătăreasa; Adolphe deschisese cartea în opt locuri diferite şi Julien recitase mereu, cu aceeaşi uşurinţă.

— Ah, doamne! ce preot tânăr şi drăguţ, spuse cu glas tare bucătăreasa, o fată de treabă şi evlavioasă.

Amorul propriu al domnului de Rénal fusese însă zgândărit; departe de-a se gândi să-l examineze pe preceptor, el se căznea să-şi amintească vreun citat latinesc. În sfârşit, izbuti să spună un vers din Horaţiu. Julien nu ştia o boabă latineşte, în afară de Biblie. Şi răspunse, încruntându-şi sprâncenele:

— Sfânta menire căreia mi-am închinat viata nu mi-a îngăduit să citesc un poet atât de lumesc.

Domnul de Rénal cită o sumedenie de pretinse versuri din Horaţiu. El le explică copiilor cine a fost Horaţiu, dar copiii, muţi de admiraţie, nu-i ascultau deloc spusele. Ei îl priveau pe Julien. Servitorii se aflau tot la uşă. Julien socoti că ar fi nimerit să-şi prelungească examenul.

— Trebuie ca şi domnul Stanislas-Xavier să-mi arate un pasaj din cartea sfântă, îi spuse el celui mai mic dintre copii.

Micul Stanislas, grozav de mândru, citi cu chiu cu vai primul cuvânt dintr-un alineat, iar Julien spuse pe dinafară întreaga pagină. Şi, ca triumful domnului de Rénal să fie desăvârşit, pe când Julien recita, intrară în salon domnul Valenod, stăpânul celor mai frumoşi cai normanzi, şi domnul Charcot de Maugiron, subprefectul judeţului. Scena aceasta îl făcu pe Julien să câştige titlul de domn; nici măcar servitorii nu cutezară să i-l refuze.

Seara, întregul Verrières năvăli la domnul de Rénal ca să vadă minunea. Julien le răspundea tuturor cu un aer posomorât, care îi ţinea la distanţă. Faima lui se răspândi atât de repede în oraş, încât, peste câteva zile, domnul de Rénal, temându-se să nu-i fie răpit, îi propuse să semneze un angajament pe doi ani.

— Nu, domnule, răspunse Julien rece. Dacă veţi dori să mă concediaţi, am să fiu silit să plec. Un angajament care mă leagă numai pe mine, fără să vă oblige cu nimic pe dumneavoastră, nu e drept şi îl refuz.

Julien ştiu să se poarte în aşa fel, încât, în mai puţin de-o lună de la sosirea lui în casă, până şi domnul de Rénal îl respecta. Fiindcă preotul era certat cu domnii de Rénal şi Valenod, nimeni nu putu să trădeze vechea pasiune a lui Julien pentru Napoleon, despre care el nu pomenea decât cu groază.

 

Capitolul VII                                        Potriviri sufleteşti

 

Ei nu se pricep să atingă

inimile decât jignindu-le.

UN MODERN

 

COPIII ÎL ADORAU. EL NU-I IUBEA deloc. Gândurile îi erau în altă parte. Orice ar fi făcut ţâncii ăştia nu-l scoteau din răbdări niciodată. Rece, drept, nepăsător şi totuşi iubit, fiindcă sosirea lui alungase oarecum plictiseala din casă, Julien fu un bun preceptor. În ceea ce îl privea, nu simţea decât ură şi scârbă pentru înalta societate în care era îngăduit, de fapt, la coada mesei, ceea ce explica poate ura şi scârba. La câteva prânzuri de gală abia îşi putu stăpâni ura faţă de tot ce-l înconjura. Într-o zi de Sfântul Ludovic, mai ales, pe când domnul Valenod dădea tonul conversaţiei în salonul domnului de Rénal, Julien fu cât pe ce să se trădeze şi fugi în