grădină, pretextând că vrea să vadă copiii. „Câte laude i se mai aduc cinstei! gândi el. Ai zice că ea e singura virtute. Şi totuşi, câtă stimă, ce josnic respect pentru un om care fără îndoială că şi-a dublat şi şi-a întreit averea de când administrează bunurile săracilor! Aş pune rămăşag că scoate câştiguri până şi din fondurile hărăzite copiilor găsiţi, ale acestor sărmani a căror nenorocire e şi mai sfântă decât a altora! Ah! Monştrii! Monştrii! Şi eu, de asemenea, sunt un copil găsit, urât de tată, de fraţii mei, de toată familia.”

Cu câteva zile înainte de Sfântul Ludovic, Julien, plimbându-se singur prin dumbrava numită Belvedere, aflată deasupra Drumului Credinţei, şi spunându-şi rugăciunile zilnice, încercase zadarnic să-şi ocolească fraţii, pe care-i văzuse venind de departe, pe-o potecă singuratică. Văzând veşmintele negre, înfăţişarea nespus de curată a fratelui lor şi dispreţul lui sincer pentru ei, invidia muncitorilor acestora grosolani fusese aţâţată în asemenea măsură, încât îl bătuseră până îl lăsaseră leşinat şi plin de sânge. Doamna de Rénal, care se plimba cu domnul Valenod şi cu subprefectul, ajunse din întâmplare în dumbravă; când îl văzu, pe Julien întins la pământ, îl crezu mort şi se sperie atât de tare, încât îl făcu gelos pe domnul Valenod.

Domnul Valenod se alarmase însă prea devreme. Julien, ce-i drept, găsea că doamna de Rénal e foarte frumoasă, dar o ura tocmai din pricina frumuseţii ei, prima stavilă care fusese cât pe ce să-i oprească în loc calea norocului. Şi îi vorbea cât mai rar cu putinţă, ca s-o facă să uite avântul care, în prima zi, îl îmboldise să-i sărute mâna.

Élisa, camerista doamnei de Rénal, se îndrăgosti curând de tânărul preceptor şi îi vorbea deseori stăpânei despre el. Din pricină că domnişoara Élisa îl iubea, Julien se alesese cu ura unuia dintre valeţi. Într-o bună zi îl auzi spunându-i Élisei:

— De când a intrat în casă preceptorul ăsta jegos, nu mai vrei să stai de vorbă cu mine.

Julien nu merita o asemenea ocară; dar instinctul lui de băiat frumos îl făcu să-şi îngrijească şi mai mult înfăţişarea. Ura domnului Valenod spori şi ea. Spunea pe faţă că atâta cochetărie nu i se potrivea deloc unui tânăr preot. Căci veşmântul pe care îl purta Julien aducea a sutană.

Doamna de Rénal observă că Julien îi vorbea mai des decât de obicei domnişoarei Élisa şi află că discuţiile acestea erau pricinuite de starea mai mult decât sărăcăcioasă a rufelor tânărului. Avea atât de puţine rufe de schimb, încât deseori era nevoit să le dea la spălat în afară şi, pentru aceste mici treburi, Élisa îi era folositoare. Nespusa lui sărăcie, pe care n-o bănuise, mişcă inima doamnei de Rénal; simţi dorinţa să-i facă daruri, dar nu îndrăzni, împotrivirea aceasta lăuntrică fu primul simţământ penibil pe care i-l pricinui Julien. Până atunci, cuvântul Julien fusese pentru ea asemănător cu un sentiment de bucurie curată şi pe de-a-ntregul intelectuală. Frământată de gândul sărăciei lui Julien, doamna de Rénal îi spuse soţului ei să-i dăruiască nişte rufe.

— Cât te înşeli! îi răspunse el. Cum! să-i facem daruri unui om de care suntem cu desăvârşire mulţumiţi şi care ne slujeşte foarte bine? Doar dacă s-ar lăsa pe tânjală ar fí nevoie să-i stimulăm zelul…

Doamna de Rénal se simţi umilită de felul acesta de-a privi lucrurile, de care nu-şi dăduse seama până la sosirea lui Julien. Şi de câte ori vedea curăţenia desăvârşită a ţinutei, de altfel foarte simplă, a tânărului preceptor, îşi spunea: „Bietul băiat, cum s-o fi descurcând?”

Încetul cu încetul, în loc să fie necăjită, i se făcu milă că lui Julien îi lipseau atâtea.

Doamna de Rénal era una dintre provincialele acelea pe care, în primele două săptămâni după ce le-ai cunoscut, le poţi crede cu mare uşurinţă nişte prostuţe. N-avea deloc experienţa vieţii şi nu era preocupată să vorbească, înzestrată cu o fire gingaşă şi dispreţuitoare, instinctul fericirii, firesc tuturor fiinţelor, o făcea să nu dea mai niciodată atenţie faptelor oamenilor grosolani în mijlocul cărora o aruncase soarta. Dacă ar fi primit măcar un dram de cultură, naturaleţea şi vioiciunea gândirii i-ar fi ieşit la iveală. Dar, în calitatea ei de moştenitoare, fusese crescută la preacuvioasele călugăriţe de la Sacré-Coeur{22}, însufleţite de-o ură pătimaşă împotriva francezilor duşmani ai iezuitismului{23}.

Doamna de Rénal avusese destul bun-simţ să uite curând, ca pe ceva absurd, tot ce învăţase la mănăstire; dar, cum nu pusese nimic în loc, ajunsese să nu mai ştie nimic. Linguşirile care i se adresaseră de timpuriu, în calitatea ei de moştenitoare a unei mari averi şi o înclinare statornică spre evlavia pătimaşă îi făuriseră un fel de a trăi cu totul lăuntric. Sub aparenţa unei desăvârşite îngăduinţe şi a unei depline renunţări de a-şi exercita voinţa, pe care soţii din Verrières o dădeau drept pildă soţiilor lor şi care constituia mândria domnului de Rénal, purtarea ei obişnuită era, de fapt, rezultatul celei mai trufaşe firi. Cutare principesă, dată drept pildă de îngâmfare, lua cu mult mai mult în seamă faptele nobililor de la curtea ei decât lua în seamă femeia aceasta, atât de blânda şi de modestă în aparenţă, cuvintele şi faptele soţului ei. Până la sosirea lui Julien nu o interesaseră cu adevărat decât copiii. Bolile lor uşoare, necazurile, bucuriile lor mărunte absorbeau întreaga sensibilitate a fiinţei acesteia care, în toată viaţa ei, nu-l adorase decât pe Dumnezeu, când fusese la călugăriţele din Besançon.

Fără să binevoiască a se destăinui cuiva, dacă vreunul din băieţi avea o simplă febră, ea suferea de parcă i-ar fi murit copilul. În primii ani ai căsniciei, un hohot de râs, o mişcare din umeri însoţită de vreo maximă trivială îi întâmpinase întotdeauna destăinuirile unor asemenea necazuri, atunci când nevoia de-a le împărtăşi cuiva o împinsese spre soţul ei. Asemenea glume, mai ales când era vorba de bolile copiilor, străpungeau inima doamnei de Rénal. Iată ce găsise în locul linguşirilor stăruitoare şi mieroase din mănăstirea iezuită în care îşi petrecuse tinereţea. Educaţia i-o făcuse durerea. Prea