mândră ca să-şi împărtăşească aceste mâhniri chiar şi prietenei sale, doamna Derville, îşi închipuia că toţi bărbaţii sunt ca soţul ei, ca domnul Valenod şi ca subprefectul Charcot de Maugiron. Grosolănia şi nesimţirea brutală faţă de tot ce nu aducea bani, ranguri sau decoraţii, ura oarbă împotriva oricărui fel de judecată care îl contraria i se păreau la fel de fireşti pentru bărbaţi ca şi faptul că purtau cizme şi pălării de pâslă.

După ani îndelungaţi, doamna de Rénal nu se putuse încă obişnui cu oamenii aceştia ai banului, în mijlocul cărora era nevoită să trăiască.

Iată cheia succesului dobândit de un tărănuş ca Julien. Doamna de Rénal găsi plăceri tainice şi strălucitoare de farmecul noutăţii în simpatia pentru fiinţa aceasta nobilă şi mândră. Îi iertă curând stângăcia fără margini care-i sporea farmecul şi asprimea purtărilor, pe care izbuti să i le îndrepte. Şi găsi că merita osteneala să-l asculţi, chiar dacă ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obişnuite, chiar dacă ar fi vorbit despre un biet câine strivit, pe când străbătea strada, de căruţa vreunui ţăran ce trecuse în goană. Priveliştea unei asemenea întâmplări dureroase îi prilejuia domnului de Rénal un râs grosolan, în timp ce ea vedea cum frumoasele sprâncene negre şi bine arcuite ale lui Julien se încruntă. Mărinimia, nobleţea sufletească, omenia i se părură încetul cu încetul că nu există decât la preotul acesta tânăr. Şi simţi pentru el toată simpatia şi chiar admiraţia pe care asemenea virtuţi le zămislesc în sufletele alese.

La Paris, situaţia lui Julien faţă de doamna de Rénal ar fi fost repede simplificată; dar, la Paris, dragostea se naşte din romane. Tânărul preceptor şi sfioasa lui stăpână şi-ar fi găsit în trei sau patru romane, ba chiar şi în cuple-lele de pe scena teatrului Gymnase{24}, limpezirea situaţiei lor. Romanele le-ar fi arătat ce rol să joace, le-ar fi arătat ce model să imite, iar vanitatea l-ar fi împins pe Julien, mai devreme sau mai târziu, să urmeze modelul; deşi fără nicio plăcere şi poate chiar cu dezgust.

Într-un orăşel din Aveyron sau din Pirinei, datorită climatului fierbinte, cel mai mic prilej ar fi devenit hotărâtor. Dar sub cerurile noastre mai posace, un tânăr sărac, şi care nu-i ambiţios decât pentru că delicateţea inimii îl împinge către unele din plăcerile aduse de bani, vede zilnic o femeie de treizeci de ani, cinstită cu adevărat, ocupându-se numai de copiii ei şi neluând niciodată ca pildă de purtare ce-i scris în romane. Totul merge încet, totul se face cu picătura în orăşelele de provincie, unde există mai multă naturaleţe.

Adesea, gândindu-se la sărăcia tânărului preceptor, doamna de Rénal se înduioşa până la lacrimi. Julien o surprinse, într-o bună zi, plângând de-a binelea.

— Vai, doamnă, vi s-a întâmplat vreo nenorocire?

— Nu, dragul meu, îi răspunse ea. Cheamă copiii şi hai să ne plimbăm.

Îl luă de braţ şi se sprijini într-un fel care lui Julien i se păru ciudat. Era pentru prima oară când îi spunea „dragul meu”.

Spre sfârşitul plimbării, Julien băgă de seamă că doamna de Rénal se roşea mereu. Încetinise pasul.

— Ţi s-o fi povestit, poate, că sunt unica moştenitoare a unei mătuşi foarte bogate, care locuieşte la Besançon, spuse ea fără să-l privească. Mătuşa mea mă copleşeşte cu daruri… Copiii mei fac progrese… atât de uimitoare… încât aş vrea să te rog să primeşti un mic dar, ca semn al recunoştinţei mele. E vorba doar de câţiva ludovici, ca să-ţi faci rufărie. Dar… adăugă ea roşindu-se toată, şi nu mai scoase o vorbă…

— Ce, doamnă? întrebă Julien.

— Ar fi inutil să-i pomeneşti soţului meu despre asta, urmă ea, plecând capul.

— Sunt un om de rând, doamnă, dar nu sunt josnic, spuse Julien şi se opri cu ochii scăpărând de mânie şi îndreptându-şi spinarea. La asta nu v-aţi gândit îndeajuns. Aş fi mai josnic decât o slugă dacă m-aş apuca să-i ascund domnului de Rénal orice în legătură cu banii mei.

Doamna de Rénal înmărmurise.

— Domnul primar, continuă Julien, mi-a dat de cinci ori câte treizeci şi şase de franci de când locuiesc în casa domniei-sale. Sunt gata să-i arăt carnetul meu de cheltuieli domnului de Rénal sau oricui, chiar domnului Valenod, care mă urăşte.

După izbucnirea aceasta, doamna de Rénal rămăsese palidă şi tremurândă, iar plimbarea se sfârşi fără ca niciunul, nici celălalt să mai poată găsi vreun alt subiect de vorbă. S-o iubească pe doamna de Rénal deveni un lucru din ce în ce mai cu neputinţă pentru inima orgolioasă a lui Julien; cât despre ea, îl respecta, îl admira: fusese certată. Sub cuvânt că repară înjosirea pe care i-o pricinuise fără voie, doamna de Rénal îşi îngădui să-i arate grija cea mai duioasă. Noutatea purtării acesteia fu, timp de o săptămână, un prilej de fericire pentru ea. Ca urmare, mânia lui Julien se mai potoli; era însă departe de a vedea în toate astea vreun semn de simpatie.

„Iată cum sunt oamenii bogaţi, îşi spunea el. Te umilesc şi apoi cred că pot să îndrepte totul prin câteva maimuţăreli!”

Inima doamnei de Rénal era prea plină şi prea nevinovată pentru ca, în ciuda hotărârii luate, să nu-i povestească soţului ei propunerea făcută lui Julien şi felul în care fusese respinsă.

— Cum, rosti domnul de Rénal foarte supărat, ai putut tolera un refuz din partea unui servitor?

Şi pentru că doamna de Rénal protesta împotriva acestui cuvânt:

— Vorbesc, doamnă, ca răposatul principe de Condé când i-a prezentat noii sale soţii pe şambelani: Toţi oamenii ăştia, a spus el, sunt servitorii noştri. Ţi-am citit pasajul acesta din Memoriile lui Besenval{25}, neapărat trebuitor pentru păstrarea rangului. Orice om care, nefiind gentilom, trăieşte în casa ta şi primeşte o leafă îţi este slugă. Mă duc să-i spun câteva cuvinte acestui domn Julien şi să-i dau o sută de franci.

— Ah! dragul meu, spuse doamna de Rénal tremurând, măcar n-o face de faţă cu slugile!

—