Dar în tot timpu ista trecut, nu am uitat nici de mama mia. În fiecare zi eu am fost la dînsa şi am căutat totul ce i-a trebuit.

Şi aşa mergia cu mica noastră gospodărie, cum zice vorba ceia, unde pune omul mîna şi Dumnezeu mila. Totul mergea în plin, purcel, viţăl, gobăi{4} ce aviam, totul aşa creştiâ ca din apă. Ne mergia binişor. Bărbatu lucra la cîmp, ara, sămăna, prăşia, cosia, aduna, avia grijia pămîntului să-l lucreze la timp, să fie folos. Eu aviam grije de aiestia ce erau pe lîngă casă: vite, porci, păsări să criască, căci din iestia făciam bani, căci altă liafă pe lună, cum e acuma, nu aviam de nicairi. Aşa era viaţa pe atunci. Chiar dacă aviai pămînt şi mai mult, dacă omul nu-şi da silinţa să gunoiască pămîntul, să arc, să samene, să prăşiască la timp, pămîntul nu da rodul cel ce trebuie şi nu puteai să faci nimic. Nu aviai cu ce să ţii nici vite, nici porci, nici păsări şi nu aviai de unde să scoţi nici un ban. Dar la noi din partia asta mergia binişor. Eu îmi dam sălinţa şi aviam grije de gospodărie ce aviam pe lîngă casă, vite, porci, oi, păsări, să fie îngrijite bine, să deie folos. Pe lîngă asta în fiecare zi mergiam la mama şi căutam ce-i trebuia.

Aşa a mers vro trei ani. Prin anu 1924 s-a născut la noi un băiet. De acuma oliacă s-a mai pus piedică, căci era mai greu, să mărg şi la mama, să caut de gospodărie şi să îngrijesc de copil. Oliacă era mai greu, dar tot nu m-am lăsat să mă ciupiască cucoşu de nas. Îmi dam radă aşa cu toate, căci aşia mi-am pus în gînd, cînd a spus tatăl meu, că el are posibilitate de unde să deie mai mult pămînt, dar nu dă mai mult decît are el şi vra să vadă ce om începe noi şi ce om putea face noi cu acest pămînt. Şi iacă bouţii noştri au crescut mari, s-au făcut boi. Bărbatul a plătit la un maister şi a făcut un car, adică în forma unei căruţe, dar l-a făcut aşa ca pentru boi, cu proţap, jug, rasteie, ca să poată înjuga boii. De acuma era mulţamit, căci avia trăsura lui şi avia cu ce să lucreze pămîntul, să aducă lemne, să ducă la moară, în fine totul ce trebuia la gospodărie. Aşa a lucrat cu boii vro patru ani pînă au crescut ei mari. Era bine de lucrat cu boii, căci erau puternici, putia încărca mai multă greutate decît pe o păreche de cai. Atît nu-i pria plăcia bărbatului, că trebuia să miargă numai pas după pas. Venia altul din urmă cu un căluţ slăbuţ, îi da doauă biciuri şi trecia înainte. Venia altă căruţă cu caii tot aşa şi de asta nu-i pria plăcia lui cu boii să îmbie. Dar în nădejde pentru ce creşte boii a răbdat aşa un timp, pînă au crescut ei destul de mari, apoi i-a pus oliacă la îngrăşat şi i-am vîndut cu douăzeci şi şapte de mii de lei. S-au făcut foarte mari şi frumoşi.

Cu aceşti bani noi am început să prigătim material pentru casă. Mai aviam două vaci, o viţăluşcă, scroafă cu purcei, aşa că mai aviam nădejde pe ce să facem bani.

Creştiam cîte un cîrd de gîşte, curcani, găini şi toamna scotiam şi pe aieştia bani. În timpu ista a cumpărat bărbatul un cal, căci fără trăsură la gospodărie nu poţi face nimic. O vacă a fătat iarăşi bouţi, dar bărbatul spune, acuma nu-i mai cumpăr păreche, să cresc boi, să lucrez cu ei, căci tare încet mărg pe drum. A crescut unu singur şi l-am lăsat buhai de sămînţă, ca să criască tot un ban la grămadă. Buhaiul mai aducia şi alt venit. Nu lucra cu el, dar veniau vaci la el şi totuşi erau bani de cheltuială. El creştia şi de bună siamă că era greu de îngrijit, căci buhaiul pînă la un an era blînd, dar dacă trecia de un an, să facia rău. Era foarte în grije să îmbie cu dînsu. Îi dai drumu la o vacă şi pînă îl legai înapoi erai cu zilele în mînă, căci te putia strînge de un părete şi te facia turtă acolo. Dar, cum se zice, din lăcomie, ca să aduni bani, să poţi face avere, gospodărie, nu te gîndiai în momentu acela ce să poate întîmpla. Şi cu acest lucru eram mai mult eu, căci bărbatul nu să ţinia de casă, el avia lucru lui la cîmp, la moară, la pădure, cum zice vorba bătrîniască, bărbatul e oaspete acasă. Îmi era tare frică cînd mă apropiam de dînsul, căci dacă trecia de doi ani să făcia voinic cît un mal. Cînd vedia un om străin, scormonia cu piciorul în pămînt, boroncalaia şi pufnia din nări, parcă era o fiară sălbatică din pădure. Eu îngrijiam totdeauna de dînsul şi pe mine mă cunoştia. Cînd venia o vacă, eu mă apropiam încetişor de el, îi luam lanţurile de pe gît, căci şedia în doauă lanţuri de gît legat, căci dacă să mînia ceva, farma totul şi se putia rupe şi nu putia nimeni să se apropie de dînsul, străin, pe cine el nu cunoştia. Eu eram pe atunci tînără, mă simţiam în putere. Adică, cu puteria mea nu putiam să mă lupt cu el, dar aviam fire tare. Cînd îi dam drumu, îl nitiziam, vorbiam la el şi el mă lingia cu limba şi eu în timpu ista luam lanţurile de pe gît. Dar cînd să-l leg înapoi, luam un cauş, adică, aşa, era o măsură făcută din lemn, plină cu făină de păpuşoi, şi el, de acuma era învăţat, cum mă vedia cu căuşiu în mînă, venia după mine. Eu îi turnam faina în jolub{5}, în care mînca el, şi