el pleca capul şi mînca faina, iar eu în timpu ista îl cuprindiam de gît şi îl legam cu amîndouă lanţurile. Cînd îl vediam legat, să sbătia inima în mine ca în puiu cel de vrabie, căci era destul de periculos lucru acesta. Dar mă luptam aşa cu toată frica şi din toată puteria, ca să pot dovedi neajunsurile trebuincioase la gospodărie şi să putem ajunge la punctul unde ne-am îndreptat gîndul, că o să ne facem gospodărie şi toate cele trebuincioasă, să fim în rînd cu cei care au avut temelie mult mai bună la începutul vieţii de cum a fost a noastră. Aşa cum am spus mai sus, despre buhai, aducia frumos venit. Îl creştiai trei patru ani, în timpu ista cît el creştia îţi aducia bani de cheltuială, dar cu cîtă frică şi grije. Numai cu gîndul la Dumnezeu eram, ca el să mă păziască de orişice nenorocire. Vinia cîte un om, sau femeie, cu vaca şi vedia cît de rău era el şi cum pufăia şi scormonia cu picioru în pămînt şi eu mă apropieam de el şi îl dezlegam. Lumea aceia care mă vedia cum îmblu eu cu buhaiu zicia: să-mi puie o mie de lei în mînă cineva şi să-mi zică, iacă ai o mie de lei pe un cias, numai o dată să-l dezlegi şi înapoi să-l legi, pentru nimic în lume n-aş face acest lucru. De bună siamă că eu îl creştiam de viţăl mic, de cum făta vaca pînă era mare eu tăt timpu eram cu dînsu, dară tot în dobitoc n-ai ce te încrede. Pentru un douăzeci de lei îmi puniam viaţa în pericol. Mă gîndiam ce pot să vînd eu de douăzeci de lei, dară cu douăzeci de lei eu îmi cumpăr pentru casă multe mărunţişuri. Sau alt om venia şi spunia că eu n-am bani, dară să mă chemi, că am să vin o zi să vă ajut la prăşit sau la secerat. Şi asta tot ne prindia bine. Şi aşa cu buhaiu am sporit mult. Cînd avia trei ani, poate şi mai bine, îl vindiam, luam şiapte, opt mii de lei, cum erau banii pe atunci, luam altu în loc, tinerel, şi iarăşi creştia. Afară de buhai mai creştiam porci şi viţăluşcă. Vindiam o vacă şi alta rămînia în loc. Creştiam cîte un cîrd de gîşte, curcani şi pe aieştia scotiam bani. Altă liafă nu aveam de nicăiri. De bună siamă că aieştia cereau multă muncă şi eu eram una singură, dară mă simţiam în putere şi nu-mi strica nimic.

Ni-a mărs tare binişor. Am pregătit material, am prigătit oliacă de bani, ca să ne facem casă mai bună. Asta a fost prin anul 1927. Tot în anu ista, la începutul lui iunie, s-a născut a doilia băiet. Iacă, totul era pregătit să începem casa şi a mai dat Dumnezeu şi alta. De acuma am stat puţin pe loc. Ne gîndim, ne sfătuim ce-i de făcut de acuma. Dacă nu începem casa acuma vara, apoi iarna nu să poate face. Rămînea încă un an. Şi chiar putia să rămîie, căci nu să prăpădia lumia, dar ştiţi cum e mintia celui tînăr, o dată ce s-o pus în gînd, aşia trebuie să fie.

Într-o zi îmi zice barbatul, iacă ce m-am gîndit eu, hai s-o luăm pe mama la noi. Tu cît ai fost slobodă, ai îmblat la mama regulat şi ai căutat de dîasa. A fost un copil, încă tot l-ai luat în braţă, te-ai dus o fugă, căci nu-i aşa departe, şi ai căutat ce i-o trebuit. Dar de acuma, ce poţi să faci, îi lua unu în braţă şi altu de mînă? Poate o dată e ploaie, altă dată e glod sau frig şi nu poţi să te tîrîi cu copiii pe drum. Hai mai bine să o aducem pe mama la noi şi, dacă va fi aice într-o casă, ai să cauţi şi de mama şi de copii şi de toate aiestelalte cîte sînt pe lîngă casă. Hai că îi bine aşa, ni-am sfătuit noi, dar nu ştim ce a zice mama. S-a dus el într-o zi la mama şi i-a spus toată chestia. Ea, saraca, a stat pe gînduri. Şi-i zice, nu mă înghizui, măi băiete, să mă strămut de lîngă cuibu meu, dar în fine, după mai multă vorbă, s-au înţăles ei şi i-a dat cuvîntu mama că vine la noi peste cîteva zile. A adus-o pe mama. Am fost tare mulţămiţi că s-a învoit mama şi a venit la noi, căci de acuma eram mai liniştită, nu trebuia să alerg pe drum, eram toţi grămăjoară, cum aviam grije de copii, tot aşa aviam şi de dînsa şi eram tare mulţămiţi că o aviam tot timpu în faţa noastră, căci vă puteţi închipui cum e omul bolnav. Ducia o viaţă dureroasă şi cu jele, căci capul era limpede şi triaz, a fost o femeie foarte atentă şi deştiaptă. Numai s-a uitat în faţa ta şi ţi-a înţăles totul. Numai că nu a avut fericirea să fie sănătoasă, să se bucure de viaţa ei. Din partia noastră, noi am căutat cît mai mult să-i dăm cuvinte bune, cuvinte de mîngîiere, ca să nu să mai gîndiască ea la viaţa ei amărîtă.

De bună siamă şi fraţii au terminat de învăţat, de acuma s-au aşezat cu lucru în Cernăuţi. Fratele cel mai mare, badiţa Ionică, lucra doctor la Spitalul central în Cernăuţi, la secţia de nas gît şi urechi. Cumnata, nivasta lui, lucra tot doctoriţă. Era directoare la Spitalul de copii. Fratele Grigore era profesor de Universitate, tot în Cernăuţi. Fratele Tudorel, cel mai mic, încă urma şcoala de medicină în Cluj. Dară doi fraţi i-am perdut, s-au stins din viaţă. Prin anu 1926, a murit fratele Vasile în vîrstă cam de 30 ani, prin anu 1929 a murit şi a doilia frate, Gheorghe. Acesta era însurat. I-a rămas nivasta şi doi copii. Dureria a fost destul de mare pentru toată familia, dar cia mai gria lovitură a fost pentru scumpa noastră mamă. Fratele Vasile au murit