ridică la orizontal, apoi porni. În spatele lor venea bondocul, purtînd cele două geamantane. Peste cîțiva metri intrară în zona inundată, călcînd cu zgomot prin apa tulbure, mîloasă, acoperită cu paie, ierburi uscate, frunze și alte gunoaie scîrboase. Undeva, aproape, pluteau două găini moarte.

— Fii atent, Pamfile, spuse cel din spate, calcă pe traverse, altfel poți să te împiedici și să cazi în nas.

— Traversele alunecă mai rău, deșteptule, calcă între ele, pe pietriș.

Cînd ajunseră aproape de șuvoi, apa le ajunse pînă la genunchi și înaintarea devenea din ce în ce mai anevoioasă. Conductorul o sălta pe Nela mereu, iar ea nu știa ce să facă ca să fie mai ușoară, încerca să respire mai rar, ca și cum, trăgînd aer în piept, trupul ei s-ar fi îngreuiat cu cine știe cît. În spatele lor se auzi un zgomot puternic, indicînd prăbușirea unui obiect masiv în apă. Pamfil se opri, dar nu se întoarse, era riscant.

— Ce-ai pățit, Grigore? Ai căzut?

Nela întoarse capul pe jumătate și-l văzu pe bondoc ieșind cu greu de sub apă, gemînd de durere. Își freca un genunchi la care se lovise; basca pe care o purtase sub gluga pelerinei plutea pe apă. În schimb, geamantanele nu se mai vedeau.

— Luați-o înainte, că vin și eu, le spuse Grigore, după care începu să înjure scîrbos. Am alunecat pe un cocean de porumb, fir-ar mama mea a dracului. Mi-am belit genunchiul.

— Am niște spirt în sacoșă, îi spuse Nela, vinovată. Vreți să dați pe rană?

— Lui îi trebuie pe dinăuntru, comunică Pamfil, conductorul, și porni mai departe. I-am spus să nu calce pe traverse, dar prostul tot prost rămîne. Probabil a scăpat și geamantanele în apă.

— Nu-i nimic.

— Ce-aveai în ele?

— Cărți și lucruri.

— Înseamnă că s-au făcut fleașcă.

Conductorul o strîngea prea tare de pulpele picioarelor, carnea o durea crîncen, dar Nela nu îndrăzni să protesteze.

— Acuma știi care ar fi culmea? Să mă împiedic și eu, ca să facem o baie împreună.

Nela refuză să comenteze o astfel de posibilitate, sperînd ca cei circa douăzeci de metri care mai erau pînă la marginea uscatului de partea cealaltă să fie străbătuți cu bine. Ploaia se înteți și, în același timp, începu să bată un vînt rece și subțire, care-i dădea frisoane. De durere în pulpe și de frig, lacrimile îi curgeau pe obraji, gîdilîndu-i pielea.

Cînd ajunseră în dreptul șuvoiului, locul cel mai periculos, conductorul se opri cîteva clipe, îngrijorat.

— Aici e aici, zise el, și nu mă mai strînge atît de tare de gît, că mă sugrumi. Dacă alunec, ne-a luat dracu’.

În spatele lor, la cîțiva pași, se auzea venind Grigore, fluierînd. Nela întoarse puțin capul și observă că acesta avea cu el un singur geamantan, pe care-l ducea pe umăr.

— Grigore, îi strigă Pamfil, treci în față!

— De ce? întrebă acesta.

— Așa, ca să tai apa-n două și să ne faci pîrtie.

Grigore trecu pe lîngă ei și înainta spre șuvoi, fluierînd în continuare. Apa îi ajungea de mijloc, era nevoit să meargă foarte încet, cu picioarele crăcănate, ca să nu fie împins într-o parte.

— Unde-i geamantanu-ălălalt? îl întrebă Pamfil.

— L-am dat la pești, îi răspunse Grigore fără să se oprească. Peste cîteva clipe apa îi ajungea doar pînă la genunchi, semn că trecuse de locul primejdios.

— Hai și noi! strigă, voios, conductorul, și se avîntă spre șuvoi, încurajîndu-se singur: Așa, Pamfile, așa, așa! Nu te lăsa, nu te lăsa! Țin-te bine, moș Martine, că ți-oi da miere cu pîine, și tărîțele din ciur, și trei picioare în cur… Ha, ha, ha, ha, tot așa, tot așa…

În aceeași clipă, conductorul făcu o mișcare bruscă pe spate, scăpă picioarele Nelei, ridică mîinile, ca să-și recîștige echilibrul, le învîrti prin aer ca pe-o elice de elicopter, dar nu reuși și se prăbuși în apă. Nela căzu pe spate, cufundîndu-se în întregime. Conductorul se ridică imediat (se sprijinise într-o mînă și într-un genunchi și nu căzuse decît pe jumătate în apă) și se uită în jurul său ca s-o descopere pe Nela. Dincolo, la vreo zece metri, Grigore rîdea ca un dement.

— Taci, fir-ai al dracului de bou! urlă Pamfil.

Ceilalți călători, care se aflau pe uscat, înșirați pe linia ferată, urmăreau scena în tăcere și cu gravitate, nimeni nu îndrăznea să se amuze. Între timp, Nela ieșise din apă și începu să vomite.

— Ai înghițit apă, constată conductorul. Să faci niște vaccinuri, să nu iei vreo tifoidă sau vreun tetanos.

Apoi o luă de braț și porniră pe jos prin șuvoi. Se mai clătinară de cîteva ori, dar trecură fără alt incident către zona lipsită de pericol. Grigore o luase la picior și ajunsese deja pe uscat, unde explica unui grup de călători mai curioși ce și cum se întîmplase. Nela se simțea foarte rău, sughița, avea amețeli, o durea capul.

— Domnule Pamfil, șopti ea, nu mă mai țin pe picioare.

— Hai că ajungem imediat și te întinzi nințel. Ce să facem? Asta-i situația, putea să fie și mai rău, unii și-au pierdut viața, averea.

— Mi-am pierdut un pantof, îi comunică ea, fără nici o urmă de umor.

— Dă-l dracului! Ține-te bine de mine.

Cum călcă pe uscat, adică în afara zonei inundate (pămîntul era îmbibat de apă peste tot), Nela se aruncă pe linia ferată, lipsită de orice putere. Cineva îi puse o pătură sub cap, iar altcineva, un bărbat cu barbă, îi dădu să guste dintr-o sticlă cu votcă.

— Ia, fetiță, îi spuse acesta, ridicîndu-i capul, că alcoolul ne ia durerea și ne dă speranța.

Nela deschise ochii și trase o gură de votcă, uitîndu-se la cel care îi ținea capul și sticla. Votca îi răspîndi imediat prin trup un val de căldură, o senzație de bine și de optimism.

— Mai dați-mi, zise ea și mai luă o înghițitură. Sînteți preot?

— Da, răspunse bărbatul, care era foarte tînăr și foarte frumos. Vreți să vă rugați?

— Nu. Sînt atee. Așa se spune?

— Cred că da.

— Știți cînd vine trenul?

— Nu știu, dar sperăm să vină repede.

Nela își reveni și-i văzu