biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram și trupul meu se lipea într-o atracție irezistibilă de al ei. Dormeam atunci singur în birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că și Petrică îmi povestise că o pățise la fel…

Încît șovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totuși formai numărul. Îi auzii însă numaidecît glasul. „Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn?” „Nicidecum!” „M-ai așteptat? E ceva grav, o să-ți povestesc…” Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunoșteam, era inutil să încerci să i-o urnești. „Te iubesc, îi șoptii, noapte bună!” Și închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună și o invidiam și încercam s-o imit: la tăcere, tăcere și jumătate… Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin voință și în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea și continuam să mă întreb ce avea, fără să reușesc să găsesc un răspuns…

Mă reîntorsei la masă, puțin detașat de discuție, așa cum li se întîmplă tuturor bărbaților care în plină petrecere și în largul lor, ai fi zis cei mai liberi și fericiți bărbați, cei mai siguri pe sine și cei mai cinici în ceea ce privește femeile, primesc sau dau un telefon și se întorc atît de schimbați încît nu-i mai recunoști și devin ținta glumelor și ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atît de bățoși… Aha, vasăzică ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de alții, și nimic nu-i mai descrețea fruntea, atît de pe altă lume arăta; și nu mai stătea mult și se căra… Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alți ochi și însăși starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate și mă domina gîndul: vasăzică ea nu dormea, vasăzică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil… îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion și să plec; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă aștepte, dacă chiar mă aștepta, și mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, și nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul ființei mele conștiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, și nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu „dar dacă”, și „dacă totuși”, și voința mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gîndirii de relație, de împrejurări, să șovăie și să devin un laș. Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lanț de erori, suferințe și căderi: nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare și distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), aș putea fi alterat definitiv și aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, aș trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, firește, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetățean și comuniștii, în loc să-l împuște, l-au „reeducat”, făcîndu-l – credeau ei – să simtă că bucuria simplă de a împleti un coș sau de a confecționa tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea și Tolstoi, cînd și cînd îl apuca cheful și mai făcea o pereche de cizme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei și-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat și nu ca simplu cetățean, fără doar și poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu știu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi și aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Condiția de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atît. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca și confecționarea de ciubote. Ca simplu cetățean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită „reeducării” s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împletești un coș decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept care după Hegel nu-l găsești la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron și păstrîndu-l în țară, l-am fi „reeducat” să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare și distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar știm că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de voință călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă.

Rumoarea în braserie crescuse. Discuția mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se așezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi: „N-ai reținut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ți-a scăpat o idee pe care eu n-o pot