poruncea să îi spună să dispară și să nu mai apară niciodată în viața ei, pentru că în cele trei ore petrecute în prezența lui se simțea bolnavă de moarte, îi spuse:

— Ei, dacă este dorința dumneavoastră, o accept cu plăcere.

El o asigură că l-a făcut astfel un om fericit și îi sărută mâna.

După care a plecat în sfârșit. L-au însoțit toți trei până la poartă, l-au văzut urcând în mașină și i-au făcut semn cu mâna, până când a dispărut după colț.

Helene urcă în camera ei, se dezbrăcă, se grăbi să intre în baie și vomă în closet tot ce mâncase, apoi rămase sub duș până când se termină apa caldă.

•••

Încă nu era nimic pierdut. Trebuia doar să își revină, să se reculeagă, să se întoarcă la planul lui, la minunatul lui plan, la visul lui care îl însoțise de atâtea ori noaptea.

Ea era vinovată! Vorbea prea mult. Femeiușca asta, drăguța unui evreu care voia să îi scape, care voia să îl lipsească de plăcerea lui!

Se întoarse pe călcâie, intră fuga în cameră, trase un sertar, dădu peste ceva din pânză, niște chiloți albi, se duse cu ei la pat și îi îndesă în gura femeii. Așa! Gata cu vorbăria! Gata cu încercările acesteia de a-l corupe!

Și ce ochi căscă! Da, era bine. Nu tu trebuie să te bucuri de plăceri, ci eu. Îi răscoli iarăși prin lucruri, găsi un șal roșu, cu care o legă peste ochi.

Acum abia mai suspina. Cel puțin așa i se părea. Simți ceva plăcut între picioare, dar nu mai mult decât o simplă senzație. Bărbăția lui nu era așa cum ar fi trebuit să fie.

Înapoi la baie. Cu ochii închiși, cu fruntea lipită de faianța albă și rece, sesiză o reacție, da, da, parcă se redeștepta, apoi își reaminti brusc cum fata, râzând batjocoritor, făcea întruna acel gest cu pumnul desfăcut și totul se duse dracului. Geraldine. Care mai târziu se alăturase comuniștilor. Pe aia o aranjase el bine!

Dar nici această ultimă amintire nu îl mai ajută.

Începu să suspine, nu se mai putu stăpâni, suspină și se prelinse pe peretele faianțat. Tot planul lui frumos se dusese dracului!

Rămase o vreme așa, nici șezând, nici întins, epuizat, înfrigurat.

Apoi se ridică și își spălă mâinile. Ieși din baie și se regăsi. Luă cutia cu vaselină și o vârî înapoi în geantă. Goli paharul de șampanie, îl șterse cu un șervețel, șterse și sticla de șampanie și speteaza fotoliului în care stătuse. Mai erau alte locuri în care își lăsase amprentele? Mânerul sertarului. Stâlpii patului.

Ea stătea nemișcată, trăgea cu urechea, nu înțelegea ce se petrecea. Simți dinspre ea un iz de femeie, care acum îi făcu greață.

După ce adună tot ce îi aparținea, cu excepția sforii, de pe care nu se puteau preleva amprente, scoase batista pe care o folosi ca să apese clanța ușii și ieși. Pe femeie o lăsă așa cum era. Va trebui să suporte cel puțin umilința asta.

Nu atrase atenția nimănui când părăsi hotelul grăbit, orbește, fără să aibă idee măcar încotro se îndrepta. În capul lui gândurile se roteau ca o piatră de moară grea, fără a putea să accepte ce se petrecuse. Planul lui fusese atât de minunat, clar ea stricase totul. Stricase totul cu vorbăria ei, cu reproșurile ei, cu afirmațiile ei, cu încercarea de a se scuza.

Ar fi trebuit să îi astupe gura de la început.

Înainte, tot înainte. Mersul îi făcea bine, îi făcea bine să transforme furia în pași și furia pe care o avea îi ajungea pentru o lungă distanță.

Piatra de moară. Scrâșnea-scrâșnea-scrâșnea. Eșec. Campania lui de răzbunare eșuase.

Deși…

Se opri brusc. Ea stricase totul, dar nu respectase înțelegerea. Înțelegerea prevedea ca el să își facă plăcerea cu ea și astfel să fie uitată chestiunea cu amantul ei evreu.

Dar el nu avusese parte de acea plăcere. Pentru că ea i-o stricase.

Deci el nu îi datora nimic.

În fața lui se afla o cabină telefonică. Nu mai rămăseseră multe, dar aici era una, ca un semn al providenței.

Eugen Lettke intră în cabină și închise ușa după el. Pe un perete era obișnuitul tabel cu numerele scutite de taxe. Numărul la care se puteau reclama anonim încălcarea legii privind protecția sângelui german și a onoarei germane era ultimul pe listă.

Ridică receptorul și formă numărul.

40.

Din nou în Weimar. Când Lettke ieși din gară, orașul era atât de liniștit de parcă murise, toți locuitorii fiind secerați de un perfid atac englez.

Dar firește că totul era ca de obicei. Era doar contrastul dintre rutina capitalei Reichului și provincialismul local.

El resimțea o oboseală nemaicunoscută. Pentru prima dată se gândi ce va face după ce se va simți răzbunat. Răzbunarea care îl însoțise atâția ani și care își pusese amprenta pe tot ceea ce făcuse.

Este o prostie, se puse la punct. Nu avea nicio importanță. Răzbunarea fusese doar un proiect ca atâtea altele. Avusese o zi tensionată, la care se adăugase oboseala. Și se mai trezise și foarte devreme.

Întâi trebuia să se elibereze de sentimentul că toată escapada fusese un eșec. Nu! Nu fusese un eșec, pentru că el se răzbunase! Cäcilia Schmettenberg avusese șansa ei, o șansă cât se poate de corectă dacă ținea cont de toate. Iar ea o ignorase. Așa trebuiau văzute lucrurile.

Plus că ea îi oferise fără să vrea și o informație valoroasă, fără să știe că îi dezvăluise exact urma care lui îi lipsea: faptul că cea de a patra fată, Vera, îi fusese colegă de clasă. Listele cu componența claselor din toate școlile se aflau firește și în depozitele de date ale NSA și acestea îi vor permite să reducă la un simplu nume haotica listă pentru o anume Vera, născută în Berlin în anul cunoscut.

Când ajunse acasă, o auzi pe mama lui trebăluind în bucătărie. Lăsă servieta în camera sa și voia să se ducă în sufragerie, când aceasta îl chestionă: