din spatele unui  stejar. Era o căprioară alb-argintie - strălucea ca luna, orbitor,  şi se apropia încet, fără niciun zgomot şi fără să lase urme pe stratul subţire de zăpadă. Veni spre el, ţinându-şi capul frumos,  cu ochi mari şi gene lungi, semeţ.

Harry se holbă la creatură, profund uimit, nu de cât arăta  de ciudat, ci din pricina faptului că i se părea inexplicabil de familiară. Simţea că o aşteptase să vină, dar că uitase până în  acest moment că stabiliseră să se întâlnească. Impulsul de a o  striga pe Hermione, atât de puternic cu câteva clipe în urmă,  dispăruse. Ştia, ar fi putut pune rămăşag pe propria viaţă că  venise pentru el, numai pentru el.

Se uitară lung unul la altul timp de mai multe secunde şi  apoi aceasta se întoarse şi se îndepărtă.

— Nu, spuse el, cu vocea răguşită, pentru că până atunci nu rostise nici un cuvânt. Întoarce-te!

Căprioara păşea în continuare hotărâtă printre copaci. Nu trecu mult şi lumina îi fu eclipsată din loc în loc de trunchiurile groase şi întunecate ale copacilor. Pentru o fracţiune de secundă, Harry păru să ezite. Se gândea că ar fi trebuit să dea  dovadă de mai multă precauţie; putea fi o capcană, o momeală,  un truc. Dar instinctul îi spunea neîndoios că nu era vorba  despre Magie Neagră. Porni după ea.

Zăpada îi scrâşnea sub picioare, dar căprioara nu făcea  nici un zgomot în timp ce trecea ca o nălucă printre copaci,  pentru că nu era altceva decât lumină. Îl conduse tot mai în  inima pădurii şi Harry mergea repede, convins că atunci când avea să se oprească, o să-i îngăduie să se apropie de ea cum  trebuie. Şi că atunci, căprioara îi va vorbi, spunându-i ce avea  nevoie să ştie. Până la urmă, se opri. Îşi întoarse din nou capul  frumos înspre el şi Harry începu să fugă spre ea, dorindu-şi cu înflăcărare să îi pună o întrebare, însă când deschise gura să o rostească, ea dispăru. Deşi întunericul o înghiţise cu totul,  imaginea ei era încă imprimată pe retinele lui Harry; îi tulbura  gândurile, nu mai vedea nimic în afară de ea, care îşi revărsa  lumina atunci când îşi închidea pleoapele, dezorientându-l. Fu cuprins de frică: prezenţa ei îi dăduse o oarecare siguranţă.

— Lumos! şopti el şi vârful baghetei se aprinse.

Imaginea căprioarei devenea din ce în ce mai ştearsă cu fiecare clipire, în timp ce stătea acolo, ascultând zgomotele pădurii,  trosnetul rămurelelor şi vâjâitul zăpezii. Oare avea să fie atacat? Oare căprioara îl atrăsese într-o ambuscadă? Oare doar îşi  imagina că îl privea cineva din întuneric, de-acolo unde lumina  baghetei nu mai putea străbate?

Ridică bagheta şi mai sus. Nu fugi nimeni spre el, nu ţâşni  nicio străfulgerare verde de după vreun copac. Atunci, de ce îl  adusese aici?

Ceva scânteie la lumina baghetei şi Harry se întoarse  imediat pe loc, dar nu văzu decât un iaz mic şi îngheţat, cu suprafaţa întunecată plină de fisuri, care sclipi atunci când el  ridică bagheta ca să-l cerceteze. Se apropie cu grijă şi privi în  jos. Gheaţa reflecta umbra lui distorsionată şi raza baghetei,  însă în adâncuri mai sclipea ceva; sub carapacea groasă, de-un  cenuşiu deschis, se vedea o cruce mare, argintie. Simţi cum  inima îi bătea undeva în gât. Căzu în genunchi la marginea  iazului şi ţinu bagheta în aşa fel încât să lumineze cât mai bine fundul acestuia. O sclipire palid-roşiatică... era o sabie cu rubine, care scânteiau încrustate în mâner. Pe fundul iazului se afla sabia lui Cercetaş!

Aproape că i se tăiase respiraţia, uitându-se la ea cu ochii  mari de uimire. Cum era posibil aşa ceva? Cum ajunsese în  iazul acesta din pădure, atât de aproape de locul unde îşi  puseseră cortul? Să fi fost oare atrasă Hermione spre locul  acesta printr-o vrajă necunoscută sau poate căprioara, pe care el şi-o luase drept Patronus, era vreun fel de gardiană a iazului?  Oare nu cumva fusese sabia pusă în iaz după ce sosiseră ei,  tocmai pentru că erau acolo? Caz în care... unde era cel care dorise să i-o dea lui Harry? îşi îndreptă din nou bagheta către copacii şi tufişurile din jur, uitându-se după siluete umane,  după scânteierea vreunei perechi de ochi, dar nu văzu pe nimeni. Cu toate acestea, entuziasmul îi fu moderat de un pic  mai multă teamă când îşi îndreptă din nou atenţia asupra  săbiei care se odihnea pe fundul iazului îngheţat. Aţinti bagheta  către forma argintie şi murmură:

— Accio Sabie.

Rămase neclintită. Nici nu se aşteptase să fie altfel. Dacă ar fi fost atât de uşor, sabia s-ar fi aflat pe pământ, aşteptându-l să  o ridice, şi nu în adâncul unui iaz îngheţat. Începu să  încercuiască iazul, concentrându-se asupra ultimei daţi când sabia venise la el. Atunci se aflase în mare pericol şi ceruse ajutorul.

— Ajutor, murmură el, dar sabia rămase pe fundul iazului,

nemişcată şi nepăsătoare.

Oare ce îi spusese Dumbledore ultima dată când chemase sabia, se întrebă Harry, care începuse să se plimbe din nou. Doar un Cercetaş adevărat ar fi putut să o scoată din Joben. Şi  care erau calităţile care defineau un Cercetaş? Răspunsul fu dat  de voce slabă din mintea lui Harry: Bravi Cercetaşi de veţi fi, cu inimi curate şi mari, veţi şti prin curaj şi nobleţii.

Harry se opri din mers şi oftă adânc, vaporii răsuflării sale risipindu-se repede în aerul rece. Ştia ce avea de făcut. Trebuia  să fie sincer cu el însuşi: se gândise că avea să se ajungă la asta  încă din clipa în care zărise sabia prin gheaţă. Se uită iar la  copacii din jur, dar acum era convins că nu va fi atacat. Ar fi  avut ocazia, în timp ce se plimbase singur prin pădure, ar fi  avut nenumărate prilejuri, cât cercetase iazul. Singurul motiv  pentru care amâna momentul era faptul că următoarea mişcare avea să fie nespus de neplăcută.

Harry începu să îşi dea jos cu stângăcie numeroasele straturi de haine. Unde era cavalerismul în toată treaba aceasta

— se gândi el plin de năduf - nu era prea sigur, în afara cazului  în care cavalerism se numea