extrem de slabe a sovieticilor în faţa exceselor antievreieşti. Bolşevicii nu au tolerat desfăşurarea de pogromuri în teritoriile controlate de ei, conştienţi fiind că antisemitismul ascundea cel mai adesea o atitudine anticomunistă. Din acelaşi motiv însă, nu au insistat prea mult să facă publice violenţele antisemite din tabăra albă, pentru a nu face jocul celor care îi acuzau că servesc interesele „evreieşti”. Au închis de asemenea ochii în faţa pogromurilor săvârşite de propriile trupe. În arhiva secretă a lui Lenin, deschisă recent cercetării istoricilor, există un document conţinând instrucţiunile pe care le-a adresat reprezentanţilor comunişti locali după reocuparea Ucrainei, spre sfârşitul anului 1919. În acest document poate fi citită următoarea directivă:

 

Evreii (a se face referire la ei cu expresia politicoasă de „mica burghezie evreiască”) şi ceilalţi locuitori ai oraşelor ucrainene vor trebui trataţi fără menajamente: transferaţi-i în zona frontului, nu le permiteţi să lucreze în administraţia locală (decât poate într-un procentaj nesemnificativ, în circumstanţe excepţionale şi sub un strict control de clasă).{42}

 

Singura personalitate care a condamnat pogromurile în mod categoric şi fără echivoc a fost capul Bisericii Ortodoxe, patriarhul Tihon, care într-o epistolă din 21 iulie 1919 denunţa violenţele antievreieşti ca pe „o ruşine pentru cei care le săvârşesc, o ruşine pentru Sfânta Biserică”.

Numărul victimelor pogromurilor comise între 1918 şi 1920 nu poate fi stabilit cu exactitate, fiind însă în orice caz foarte mare. Datele oficiale vorbesc de 31.071 de înhumări, fără vreo referire la cei ale căror corpuri au fost arse sau lăsate neîngropate. Prin urmare, cifra reală a victimelor este în general considerată a fi fost de două sau chiar de trei ori mai mare, situându-se undeva între 50.000 şi 100.000. În plus, populaţia evreiască din Ucraina a fost complet sărăcită. Exceptând absenţa unei politici organizate de asasinat şi jaf, pogromurile din timpul războiului civil din Rusia au fost din toate punctele de vedere un preludiu al Holocaustului. Tragica identificare dintre comunism şi evrei a reprezentat una dintre moştenirile cele mai grele ale acestei perioade, moştenire care două decenii mai târziu, sub regimul nazist, avea să ducă la asasinarea în masă, sistematică, a evreilor.

Această identificare a căpătat în epocă o răspândire largă, nu numai în cercurile de extremă dreapta din Rusia şi Germania, ci şi în rândul multor englezi şi americani – altfel luminaţi. Erau create astfel premisele psihologice ale viitoarei „soluţii finale” a lui Hitler. Protocoalele înţelepţilor Sionului, aşa-zisă descriere a unei strategii evreieşti de stăpânire a lumii, a devenit un soi de best-seller internaţional, pretinzând că explica un fenomen aparent inexplicabil prin alte mijloace – comunismul. Poveştile delirante răspândite de extremiştii ruşi, despre originea evreiască a tuturor liderilor sovietici (cu excepţia lui Lenin) au găsit audienţă şi în afara Rusiei. Este suficient să menţionăm cuvintele lui Sir Eyre Crowe, unul dintre cei mai înalţi responsabili din Ministerul de externe britanic. Răspunzând unui memoriu al viitorului preşedinte al Israelului, Haim Weizmann, în care acesta protesta împotriva pogromurilor, Crowe afirma că „ceea ce în opinia dlui Weizmann par a fi excese antievreieşti pot fi, din punctul de vedere al ucrainenilor, o replică la ororile comise de bolşevici, orori puse la cale şi conduse de evrei”.

Care este realitatea? Evreii au jucat fără îndoială în Partidul Bolşevic şi în aparatul de stat sovietic un rol disproporţionat de mare în raport cu ponderea lor în ansamblul populaţiei ruse. Acelaşi lucru se poate spune despre prezenţa lor în partidele comuniste occidentale şi în Internaţionala Comunistă. Nu trebuie uitat însă că evreii sunt un popor extrem de activ, care a dat figuri proeminente în multe domenii. Ei s-au afirmat în mediile capitaliste la fel de mult ca în cele comuniste – ca să nu mai vorbim de artă, literatură sau ştiinţă. Deşi nu reprezintă decât 0,3 la sută din populaţia lumii, evreii au obţinut între 1901 şi 1970 un sfert din numărul total al premiilor Nobel pentru medicină şi o cincime din cel al premiilor pentru fizică. După afirmaţiile lui Mussolini, patru din cei şapte fondatori ai Partidului Fascist erau evrei; este o realitate faptul că ei constituiau iniţial categoria cu reprezentarea cea mai numeroasă în rândul fasciştilor italieni.8 Hitler însuşi spunea că, la începuturile ei, mişcarea nazistă a numărat printre sponsorii ei şi evrei.

Prezenţa masivă a evreilor în primele guverne comuniste nu s-a datorat faptului că evreimea rusă ar fi fost procomunistă. Să nu uităm că Partidul Bolşevic era, în timpul Revoluţiei şi apoi al războiului civil, o mişcare minoritară, un organism autoales, a cărui componenţă nu reflecta opiniile populaţiei. Lenin însuşi recunoştea că în „oceanul” naţiunii ruse comuniştii nu erau decât o „picătură”. Cu alte cuvinte, deşi nu puţini comunişti erau evrei, puţini dintre evrei erau comunişti. La alegerile din 1917, preferinţele politice ale evreimii ruse s-au îndreptat nu spre bolşevici, ci spre sionişti şi spre partidele de orientare social-democrată. Rezultatele votului pentru Adunarea Constituantă demonstrează că baza de sprijin bolşevică nu era concentrată în regiunile locuite de evrei (cele din interiorul Limitei de Stabilire), ci în rândul forţelor armate şi în oraşele din Rusia propriu-zisă. Un recensământ din 1922 al membrilor Partidului Comunist arăta că numărul evreilor care se înscriseseră în organizaţie înainte de 1917 era de numai 959.

În timpul războiului civil, populaţia evreiască, prinsă la mijloc în conflictul dintre Roşii şi Albi, a trecut treptat de partea regimului comunist, din instinct de conservare. Când Albii au ocupat pentru prima oară Ucraina, evreii i-au salutat ca pe nişte eliberatori, sătui de suferinţele pe care trebuiseră să le îndure sub autoritatea comunistă – nu neapărat pentru că erau evrei, ci pentru că aparţineau „burgheziei”. Politica Albilor, de excludere a etnicilor evrei de la ocuparea unor posturi în administraţie şi de tolerare a pogromurilor, avea să îi descurajeze însă foarte repede, făcându-i să caute protecţie în tabăra Armatei Roşii, care număra în rândurile ei ofiţeri şi comisari evrei. S-a creat astfel un cerc vicios: evreii erau persecutaţi pentru presupusele lor simpatii comuniste; pentru a supravieţui persecuţiilor, ei s-au îndreptat spre comunişti; trecerea de cealaltă parte a baricadei a reprezentat un nou prilej