de ciudat şi atât de conform unui proverb, ca dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi… Îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfârşit de toate, în afară de odaie de dormit.

  Zâmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag îndurerată, ca de obicei.

  — Dacă vrei, e un studio, în intenţie, căci corespunde definiţiei dumitale prin arhitectură… Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată.

  Am privit-o mirat, luând din cutia cu ţigări oferită.

  — Niciodată? Şi de ce?

  — Nu ştiu, mi-ar părea că am murit.

  — Dar nu înţeleg deloc.

  — Nu pot să mă explic… Dar din interiorul acesta, care c viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic.

  — N-ai fost ispitită să-l înlocuieşti cu acea minunată decorativă modernă?

  — Şi mie îmi pace nesfârşit mobila modernă – şi s-a completat ca în paranteză-bineânţeles când nu e de prisos strâmbată şi împovărată, în loc de ornamentaţia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii greoaie, care nu înseamnă nici un câştig pentru frumuseţe. Dar poţi să-ţi schimbi familia, chiar dacă o găseşti puţin demodată? Poate că e şi o slăbiciune a mea… Nu ştiu dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost… Sufăr când se strică un obicei vechi, şovăi nesfârşit când trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în rău.

  Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele-şi era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit.

  — V-a fost dor de Bucureşti? Părea foarte încurcată şi puţin iritată.

  — Uite, trebuie să mă contrazic numaidecât… Nu-mi place tot ce e al meu… Chiar şi oraşul acesta, de pildă… Nu… In străinătate e lotul larg… Poţi respira în voie… Nu-li împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic… Totul e curat… Înalt… Spaţios… Şi pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau cârpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gândit la Bucureşti… Dar de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.

  O privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a curmezişul divanului… Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puţin prea dreaptă, perpendiculară pe tâmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvârşire uşoară de arc destins. Orbitele puţin neregulate, cam adânci şi întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puţin severă, regulată, dar fără puritatea convenţională a desenului, e uşor contractată şi mobilă.

  Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gâtul gol, bine înrădăcinat în bust, vânjos ca un trup de şarpe când îl priveşti din faţă. Din profil, gâtul acesta e şi mai Inimos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tânăr. Umerii rotunzi îi sunt aduşi în faţă, acum când a încrucişat mâinile peste genunchii fără nodozităţi, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lângă altul drept în jos, cu pulpele suav înălţate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsând puţin descoperit din coapse, cât ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Şi această libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminităţii ei în materie şi în viaţa care curge cu legile şi instinctele ci.

  — Ai de gând să pleci din nou?… Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în faţa acestei femei adevărate.

  — Cred că da… Nu mai e atât nevoie de mine, aci… Magazinul şi atelierele au început să se resimtă de concurenţă, căci toate fabricile de mobile şi-au modernizat producţia – şi pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.

  Trebuie să ajung, chiar Iară tranziţie, de vreme ce testamentul e de domeniul public acum.

  — Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăţi?

  Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.

  — Nu… Nici urmă de dificultate… Chiar în seara înmormântării… O întrerup nervos:

  — Ai fost la înmormântare?

  Genele au căpătat un soi de mişcare de deschidere… Sprâncenele s-au înălţat în accent circonflex… Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinţa oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. În schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respiraţia reţinută parcă.

  — Am fost.

  Şi, după ce rămâne un timp îndelung răsfrântă în ea însăşi, reia cu un ton de mărturisire:

  — Am suferit mult că n-am putut fi lângă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul… Eram într-o maşină închisă cu ferestre mici, alergând şi aşteptând dricul la fiecare răspântie. Gândul că el e întins acolo, acoperit, mă frângea… Mă exaspera… Cred că dacă ar fi fost înmormântat şi nu incinerat, n-aş fi putut pleca acasă, lăsându-l singur, parcă fără apărare, paralizai, în cavou…

  Vorbeşte rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faţa apare palidă în penumbre. Se ghicesc de asemeni mâinile şi micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor.

  — E