— Când au aflat ai lui de testament?

  Nu răspunde numaidecât, simt material că gândeşte însă.

  — Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru… Spunea că sunt bolnavă… Stăteam cu faţa în jos pe divan, plângând tot ce nu putusem plânge pe stradă. Ele au stăruit să intre şi când m-au văzut năucită de durere, au începui şi ele să plângă din nou. Şi cu o nesfârşită părere de rău: Dacă m-ar iubit puţin…!

  — Crezi că nu te-a iubit?

  — Nu m-a iubit… Mă părăsise de doi ani… Mă evita… Mă umilea…

  — Totuşi testamentul?… Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum… Să desprinzi din lumea întreagă pe cineva… Să alegi din tot, o fiinţă anume.

  — Averea pe care a lăsat-o e destul de marc: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-l cumpărase nu ştiu de ce… Dar asta nu dovedeşte nimic… Era prea bun… Avea remuşcări, ştia cât îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier… Insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunţasem.

  Tac îndelung, înţelegând cât de puţin bănuie cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfăşurate sul… Şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, frământarea şi uimirea ei când le va citi. Îi voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce la suprafaţă din noapte acest studio demodat şi pe femeia de pe potecile neexistenţei.

  S-a întors de la uşă şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puţin sucită, căci se reazemă în cotul drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la şold la genunchi i se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă decât cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum când stă jos.

  Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subţiri şi nici gradat rotunjite ca nişte popice. Sunt vânjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile topite şi nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică şi nesigură, conturul ar putea fi vag şi delicat trapezat, pe care să-l prinzi între arătător şi degetul mare, cât ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat rotunjindu-şi formele. Parcă în forma lui dintâi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopăţica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faţă o linie aleargă lung de la genunchi la vârful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.

  Îmi oferă o nouă ţigară, pe care o iau îngândurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menţiune că e mereu fierbinte. Îmi zâmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrându-i gura îndurerată.

  Nu numai indiferenţa şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi atenţia ei, modul în care întinde ţigările, până şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toţi bărbaţii.”

  Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeţe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adâncă aruncând în ea o pietricică.

  — Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din câte am înţeles – cred că vă iubea mult… Foarte mult.

  A ridicat neîncrezător din umeri.

  — Ştii… Vreodată? Ai dumneata impresia asta?

  — E pentru mine o certitudine…

  — Nu poate să fie adevărat… Uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte… Erau gesturi care trădau parcă – acesta e cuvântul adevărat – o iubire pătimaş ascunsă.

  — Şi cum vă explicaţi atunci faptul că vă ocolea?

  — Dar ce ipoteze n-am făcut? Cât nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar” fi putut să fie…

  —?!

  — M-a chinuit uneori până şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.

  Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut atunci”, dar îmi dau scama, că, lipsită şi de solemnitate şi de familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă psihologiceşte ca o panteră gânditoare.

  — L-ai mai fi iubit atunci?

  — Şi surâd, îmi răspunde fără pic de şovăială:

  — Da, îţi mărturisesc că m-am gândit de multe ori… Ei bine, l-aş fi iubit şi atunci… Oricum… Dacă ar fi privii cu admiraţie altă femeie, aş fi suferit şi atunci. Iubirea mea era asta şi mai era şi altceva, cu neputinţă de înţeles.

  Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii când devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.

  Îmi aduc aminte şi îmi fâlfâie în gând, ca un refren amintitor, pasaje din conferinţa citată a lui sir Jeans: „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc ţoală istoria omenirii