la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.

  Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenţia de a produce viaţa…

  Femeia aceasta tânără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă c învăluită într-o aură a sexualităţii, va mai fi răsturnată pe pal, picioarele acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frânge de voluptate, iar mâini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simţi că firul viu al gândirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşă. Negreşit, ţoale acestea sunt posibile numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult decât cel de bor, şi unul mai puţin decât cel de azot”. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gândi pe el însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conştiinţa voluptăţii înseşi.

  Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor.

  Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.

  Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau să umblu la el:

  — Nu merge… L-am sfărâmat.

  —?!

  — Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morţii lui. O frază spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.

  Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.

  — Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasileseu mi-a scris câteva amintiri din viaţa lui… Cred că vă vor interesa.

  A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.

  — Toate caietele astea… Întregi?

  — Da.

  Le-am pus pe colţul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu mâinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau.

  — Până când mai rămâneţi în Bucureşti?

  — Nu ştiu, foarte puţin…

  — Dintre prieteni aţi mai întâlnit pe cineva?

  — Nu…

  — Acum vreo două săptămâni m-a întâlnit doamna Demetriade şi m-a întrebat dacă v-am văzut… Spunea că vrea…

  S-a ridicat fremătând în interior, cu mâinile chinuite, cu privirea mistuită de nerăbdare.

  — Te rog, fii bun… Lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el…

  M-am ridicat, şi în prag mi-a strâns recunoscătoare mâna în mâna ei fierbinte. Cred că nici n-a închis bine uşa şi s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi reazem şi o mai adâncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decât acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, când e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.

  — Sfârşit -

  1 Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul neaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenţe” pe care-l înfăţişăm cititorilor.

  De altfel, pentru înţelegerea unor referinţe din aceste scrisori, sunt negreşit necesare câteva lămuriri, fie şi cu preţul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doamnei T. Mai întâi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna convingerea – şi azi mai înrădăcinată ca oricând – că „meseria”, „„meşteşugului„ sunt potrivnice artei. În cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gândind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cât mai ales atrăgând în lumina rampei dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au dovedit capacitatea de creaţie. Să aducă pe scenă complexe de experienţă din viaţa reală, aşa cum au procedat câtva mari regizori streini. Cum se gândeşte, cum iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificate de absolvire. Elementele modeste, educate cu îngrijire şi discernământ, îşi pot valorifica prin lecţii însuşirile de rând, obţinând acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intraţi într-o şcoală, fie ea militară, liceu, de bele-arte sau sivicultură, să termine aproape toţi, promovând an cu an, automat şi cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decât, intens, al personalităţilor puternice şi al dislocărilor de conştiinţă (restul e distracţie şi „instituţie culturală„). Nu are deci nici o valabilitate obiecţia care mi s-a dus: că în artă e de la sine înţeles că firile excepţionale n-au nevoie de Conservator, însă această şcoală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred, o contradicţie în esenţă. Căci nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepţională. Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii? Mai întâi „după fizic„. Există aberaţia „fizicului în teatru„, înţeles ca fizic frumos. Când arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele, tânăr şi frumos pentru Romeo,