potrivit şi nervos pentru amantul „modern„, burtos pentru comic, când, în sfârşit, arta cere în fizicul actorului tot atâta variaţie câtă a creat viaţa, comisia profesorilor admite cu preferinţă un fel de tip care „are fizicul”, adică nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât, nici alb, nici negru, în sfârşit, ceva desăvârşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugerează nimic şi pe care oricând l-ai lua mai curând drept funcţionar comercial decât slujitor al artei.

  Altă aberaţie este aceea a „vocii”. Atâţi tineri fără ocupaţie devin actori pentru că au voce, când ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminaţi de la clasele de dramă şi comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conţinutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenţă, de absenţă a temperamentului şi a virilităţii. Tenorii au o reputaţie bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar până la începutul veacului trecut, cântăreţii aleşi pentru anumite mari cariere muzicale erau castraţi, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica frumuseţe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenţă (şi de aci neregularitatea ei) cu înseşi străfundurile emotivităţii. O femeie – observaţi în jurul dumneavoastră – are voce frumoasă când vorbeşte cu cel care-l iubeşte şi voce urâtă, când porunceşte servitoarei să aducă apă sau să spele vesele.

  Adăugaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiţă sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Duşmancele, şi după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.

  În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioarea, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”.

  Eu credeam însă că doamna T. Ar fi putut arăta posibilităţi de mare artistă şi aş fi fost bucuros să apară în Act veneţian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă omeneşte e de înţeles sinceritatea acestei severe cenzuri – căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei – riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intenţiilor dintâi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi aici soluţia unui teatru particular, condus de un strălucit tânăr comic foarte înţelegător, care admitea spectacolul ca „lever de râdeau” al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc.

  Nu înaltă şi înşelătoare slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoare castanie (când cădea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (având, pe deasupra, un comerţ, la propriu şi la figurat, intens cu arta şi cetitul), doamna T. Ar fi dat o viaţă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gâtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actriţe au fost totdeauna de un soi de frumuseţe incertă, am spune „pe muchie de cuţit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo câteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat ameţeli calde şi reci.

  Firul care mă dusese la gândul spectacolului era că realiza două dintre indicaţiile pe care, în paranteză, le impunem eroinei din Act veneţian şi pe care eu le socot, în afară de inteligenţă şi cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică „repede, cu pauze inteligente între propoziţiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă în lumea teatrală „dicţiunea” şi care au aerul unor pronunţări răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. Vorbea foarte repede, păstrând rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru esenţial, când vocea scădea brusc, lungind, adânc tulburător, vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniştit, spunea mai întâi singură fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau parcă decât să repete ce au spus ochii”, chiar cum ceream eu în cealaltă indicaţie care păruse, mi-am dat seama mai târziu, în timpul repetiţiilor, cu altă interpretă, de neînţeles.

  Până la capăt, însă doamna T. N-a primit. Poate nu atât dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cât dintr-un fel de oroare de exhibiţia pe care o complică scena cu rampa ei şi care o făcea, după amânări, să-mi spuie cu o răsfrângere cald interioară:

  — Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile. N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii. Mai târziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei şi cinci, în refugiul acela