cu mobilier geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întâmplător, avem posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.

  Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald.

  — Dar e cu putinţă ceea ce-mi spui. Glumeşti.

  — De ce?

  Şi izbucnind într-un surâs, căci nu râdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricât de vesel, surâsul ei avea în el un reziduu de tristeţe.

  — Dar eu nu ştiu să scriu. Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie?

  — Arta n-are de-a face cu ortografia. Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligaţia decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţi care l-au urmat şi l-au imitat. E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de liceu.

  Se gândi o clipă şi, ca şi când nu putea asimila ideea, a respins-o:

  — Nu pot. Cum o să scriu? N-am talent.

  — Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea. Dar îţi spun serios: niciunul dintre marii scriitori n-au avut talent.

  —?!

  — E purul adevăr. Să zicem că a fost o excepţie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.

  Parcă i-am tulburat puţin limpezimea convingerii. Acum şovăie îngândurată.

  — Un scriitor fără stil frumos. Fără nimic?

  — Stilul frumos, doamnă, e opus artei. E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Acum e revoltată.

  Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixându-mă.

  — Atunci ce e un scriitor?

  — Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.

  Surâde, aşezându-şi puloverul bleumarin, cu porţiuni geometrice albăstrii.

  — Atunci, dacă înţeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor?

  — Da, la vreo câteva.

  Foarte grav:

  — Nu, dar dumneavoastră da.

  Îi străluceau ochii ironic şi puţin cochet.

  — Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei?

  — Da, la vreo câteva.

  — Al căror nas sau pantof ţi-au plăcut?

  — Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întâlnisem. Nasul şi pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gândeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.

  I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adâncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. Răspicat şi trist:

  — Eu n-am nimic de spus.

  — Nici chiar brutalitatea cu care mai târziu am publicat – cu mici modificări – fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puţin răspândită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinaţie strict personală şi le primisem cu câteva luni înainte, nici buna înţelegere pe care le-au arătat-o câţiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.

  2 Acest T. Nu este o iniţială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surâzând, când am întrebat-o, că în aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Măria Mănescu, de altfel verişoare amândouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după iniţialele părinteşti. Dar Ve şi Te au rămas domnişoarele Măria Mănescu şi după ce au sfârşit liceul, ba pentru intimi chiar după ce s-au măritat.

  3 Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor” corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic * nu îmi aţâţa curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat până când, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curând am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.

  De multe ori am stăruit pe lângă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaţa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puţin obicinuit. I s-a părut atât de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi

  — Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. Aci e greu. Mâine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.

  Argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?”

  Într-o zi însă, pe când eram amândoi prin faţa Cercului Militar, a trecut