pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent. A devenit livid.

  — O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcându-mă şi pe mine să mă întorc.

  Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.

  — Nu, dar ce e cu ea?

  A rămas îngândurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici când am repetat întrebarea, mereu frământat de amintirea lui.

  A reluat abia când trecusem de Teatrul Naţional, ca să ocolească orice lămurire.

  — E prea lung şi prea complicat.

  Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.

  — E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?

  — Poate că nu, poate că da, nu ştiu. Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman. S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frângând ceva din el: Patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună.

  Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.

  — Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu – romanul acesta – dacă-l socoti atât de interesant.

  — Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-ţi povestesc toată întâmplarea. Am refuzat molatec.

  — Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ţi povestesc cazul meu! Să vezi! Ai putea să scoţi un roman!” Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării. Fireşte că nu-ţi cer decât o redare, însă e nevoie să fie cât mai amănunţită. Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunând asta minţeam, căci nu mă gândeam chiar să scriu un roman.)

  Era mereu frământat de vederea lui dinăuntru.

  — Ai să fii foarte surprins.

  — Nu ştiu; să vedem. Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decât întâmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)

  A surâs pe gânduri, descurajat, dar era atât de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braţ.

  — Ascultă, am să fac şi asta. Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.

  — Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cât mai mult, chiar când ţi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cât mai prolix. Foloseşte când vrei să te explici comparaţia. Încolo nimic.

  — Bine, într-o săptămână am să-ţi aduc un caiet întreg.

  Nu mi l-a adus peste o săptămână, nici peste două, ci abia peste o lună. Ceea ce nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat” şi întâmplarea a luat proporţii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simţit obligaţia unor desluşiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat câteva nume şi date, complicând puţin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreţiile.

  Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. L-a iubit atât, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine şi ades ironică.

  4 La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872- 1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene româneşti, în perioada interbelică.

  5 Poemul dramatic a lui Zaharia Bâesan (1878 – 1948).

  6 Feeria lui Victor Eftimiu (1889 – 1972).

  7 Melodramă de M. Landray

  8 Pentru cititori care au mai mult timp liber urmează aci în nota şi articolul lui Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcţia. Are ceva de om înăcrit şi priveşte capitala de atunci, evident. Poate fi citit după lectura întregii cărţi.

  „La suflet noi ne trebuie casă nouă. E neapărat nevoie să mutăm capitala. Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înţeleagă, să înţeleagă. Argumentele faptice sunt şi ele nenumărate.

  Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparaţii vor împiedica prin tranşee circulaţia. Împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreaţie şi înviorare. În afară de frumuseţea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginaţia. Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături. Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munţi şi dealuri. În treizeci de ani, circulaţia va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo,