cetăţenii vor fi robi exproprierilor comercializate şi scandaloase. Panamele acestor acestor îndelitniciri vor dezonora oraşul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase şi pline de şobolani cât căţeii (i-am văzut de atâtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii lei.

  Visez o capitală ca o inimă nouă. Pe undeva pe Olt în Ardeal, să zicem la o poştă de Braşov, la Feldioara. Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o staţie climaterică. Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rândaşi bolnavi de râie, ci laboratorii de faianţă şi nichel. Iar sălile de mâncare de mâncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestre spre canal. Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri şi pieţe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre Braşov, câmpii cu arene şi stadioane, un hipodrom al frumuseţii. Toată zona apropiată la 30-40 de kilometri, brâul verde şi cărunt sus, al Bucegilor. Se va lucra tot anul în cântec şi bucurie în această cetate a sănătăţii.

  Şi poate că. Nu poate. Sigur. Arhitecţii şi edilii de acolo vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile şi pieţile aşa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă şi ei momente când să uite de urâţenia vieţii. (Aici, în Bucureşti, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care ţi-o pot procura cei bogaţi şi înăbuşitoarea atmosferă în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.)

  În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcţii moderne şi mari, numărul şi volumul caselor din Bucureşti. Să le construim aceste vile şi palate, de-a dreptul acolo, şi în zece ani vom avea un oraş de trei sute de mii de locuitori, asemănători oricărui oraş din Elveţia şi Germania, care ar îmbogăţi frumuseţea acestui mare regat. Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou ci şi alt fizic italienilor lui. Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreţia Romei vechi. Vrea o Italie şi italieni noi. Ce avem noi de păstrat din acest Bucureşti, cerut de turci la îndemâna lor? Mormintele noastre sunt la Argeş, la Târgovişte, la Suceava. De ce să ne învinuiască mereu cei dezrobiţi că sunt robii balcanicilor de la Bucureşti?

  Şi din punct de vedere ostăşesc această mutare se impune. Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală şi oricare eventual duşman, zidul înalt al munţilor. Administrativ? Nu mai încape îndoială că da. Capitala s-ar găsi chiar în mijlocul ţării. Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila şi Galaţii mai aproape decât sunt azi de capitală cu câteva poşte.

  Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor.”

  9 O trecem jos, în notă pentru cititorii care vor s-o cunoască.

  PATUL LUI PROCUST.

  Felie de noroi e ciclul meu, Spre capătul carent arătat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară.

  Şi de mă apăra, mă şi măsoară.

  Triunghiul Tău înscrie albatroşii, Şi doare mlaştina cu viermii roşii, Mirajul frumuseţii nevalente, Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e.

  Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni.

  Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt.

  Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

  Cu burtă flască, la urechi rubin, Cu clopoţei de slavă şi venin, Vecin cu mine se târăşte. Totuşi, Împărăţesc pe baltă albii lotuşi.

  Dar ochii mei în mine se întorc, Să mă cuprind, alt fir încep să torc.

  Mai mare sunt decât cei mari, şi mai frumos decât un crin în miez de mai.

  Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ.

  Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.

  Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele doar cunoştinţa mişeliei mele.

  10 V. Ca director al Teatrului Naţional practica anume sistemul audientelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alţii şi să poată el scăpa astfel mai uşor.

  11 În realitate nici nu ne întâlnisem la teatru, ci la „Capsa”, şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura. De altfel, nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei. Restul interesează numai teatrul. Ştiu că direcţia n-a aprobat însă această dublură.

  12 Cam în vremea aceea Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinţă a comitetului S. S. R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am despărţit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace” – era în anul când se adăogau trei etaje hotelului.„Splendid” şi circulam numai pe partea cealaltă – Ladima, care mă conducea pe nesimţite spre oraş, m-a întrebat, întâi cu un aer indiferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai” dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului Naţional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, târziu apoi şi cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, până la ce oră din noapte am stat (căci am înţeles că, după câte ştie el, s-a stat până la 9 seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, şi-a ajuns foarte târziu, cu un surâs galben şi exagerat de vioi.

  — E adevărat că a fost acolo şi un tânăr inginer. Traian Justiniu? Un bun prieten al meu.

  Îmi dădeam seama cât de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliţie care se formează de la sine împotriva unui bărbat înşelat. Laşitate, simplă dorinţă de a-ţi simplifica existenta, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gândul că l-aş face să sufere – şi toţi dispreţuim la alţii suferinţa din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere prea mult ca