să ne „amestecăm în asta”- m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea fi consideră împreună, că acest ceai s-a sfârşit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii”, prelungită şi ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toţi acasă cu maşina, rămânând cu Emilia, care probabil a dormit la el.

  13 Când îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o mască, în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neştiinţei lui de carte, împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intenţiile în privire, în schimb el putea examina în voie pe cel din faţĂ. Fi punea de aceea, când trata afaceri, chiar seara, în ceea ce priveşte socoteala, e de reţinut că de atunci până acum cifrele au scăzut într-o proporţie de 20-25%.

  14 Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, această impresie că – împotriva aşteptărilor – nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, când e la rândul lui atacat personal, în viaţa lui proprie, decât un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaţia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc când întâmplător se înţeapă la deget şi văd sângele propriu apărând în picături roşii.

  15 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul aceste este ficţiune pură. Chiar unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii din altele care s-au întâmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenţă”, se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne au făcut să i dăm o formă care poate să înşele.

  16 Tânărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără echivoc al acestui cuvânt în româneşte, el care la 22 de ani era ataşat le legaţia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atâţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturză. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalţi. Un om e cel care are existenţă civilă, adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezenţă, pe când ceilalţi nici nu sunt încercaţi. El participă din privilegiul unei foarte restrânse categorii. (Sunt vreo câteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniştri de profesie, deputaţi din oficiu, personalul legaţiilor din străinătate, membrii tuturor celor câteva mii de consilii de administraţie, plătiţi cu tantieme care exchivalează titlurile de nobleţă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborând să zicem, între alţii, directorul Teatrului Naţional, directorul Institutului de radio (cum credeţi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenţi de muzee şi instituţii publice, care acordă locuinţă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întâmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii sau recrutat atât de numeroşi ofiţeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a ţinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luaţi din tren la întâmplare? Înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întâia de tranşee şi de foc, pe când soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, în Constituţie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămână „ataşat”, pe lângă el, la cartier, la Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei care au soluţii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo). Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimeşte înţelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toţi