ceilalţi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptându-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai târziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

  P. S. Atragem doar ca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.

  17 Iată după colecţia ziarului nota: „D. Perieţeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenţia că adevăratul dezastru de la C. F. R. Îşi are obârşia în combustibilul cu care sunt aprovizionate C. F. R.

  Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la Direcţia Generală a C. F. R. S-a instalat la această direcţie o concepţie cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.

  Deocamdată, şi din primul moment ţinem să se ştie, nu avem nici o obiecţie de făcut în privinţa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existenţa acestei industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor naţional.

  Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia discuţiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot reduce cheltuielile la C. F. R. Cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecare sforţări, cu miliarde.

  Despre asta pe mâine.”

  18 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prinţului Carol de Hohenzollern de la succesiune şi recunoaşterea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor.

  19 Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanţe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926

  3 iunie 1927) şi ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autorităţile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prinţului Carol către I. I. C. Brătianu (atunci prim ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îi exprima dorinţa de a reveni în ţară. Guvernul a hotărât ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curţii Marţiale, în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunţat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofiţeri procarliţti, la 14 noiembrie 1927, a decis achitarea lui Manoilescu.

  20 Articolul din Veacul e într-adevăr de o violenţă surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede şi suflete descompuse, până la afirmaţia că: „ne aflăm nu numai în faţa unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, păgubaşul, comisioanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar şi a unui act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

  În felul ei redacţia Veacului era foarte interesantă. Cu discuţii vecinice. Cu vizite de actriţe, căci Emilia venea des cu prietene de ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori. Într-o zi însă, ieşind împreună de la o şedinţă a comitetului S. S. R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenţie (deşi m-aş fi simţit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai târziu că e a lui Gheorghidiu) cât de mult preţuiam atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia. M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeţe. N-am putut să mi dau seama dacă succesul o zăpăcise într-atât, încât credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deşi eram de atâtea ori de acord, mă preţuia totuşi prea puţin. A adăugat mai târziu, e drept puţin cam stânjenit: „Avem un buget penibil. Dă mi din când în când câte un foileton. 500 de lei e tot ce putem plăti.”

  Am primit şi mă duceam adesea pe la redacţie, unde după un timp începuseră să vie câteva figuri de „suprafaţă politică”, dacă e permis cuvântul. Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita poate era şi destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum iar ei erau bucuroşi ca, pentru două ţigări fumate acolo, să-şi asigure prietenia unei gazete atât de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacţie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaţi, secretari generali, ba şi vreo doi foşti miniştri, care treceau între 12 – 1 şi 6 – 7, ca „să mai dea bună ziua campionului.”

  Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată. Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunţ: „Administraţia”. O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hârtii în dezordine şi registre încălecate. Expediţia o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colţuri, colecţii, pe culoar alte teancuri, în stânga era o măsuţă cu maşina de scris. Altă cameră era a secretarului de redacţie şi a redactorilor. O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt şi în jurul ei câteva scaune. Nu era vopsită în nici un mod. Bradul purta încă urma rindelei. Era doar acoperită cu hârtie albă de ziar prinsă cu pioneze.

  E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo. Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.

  Şi mai era biroul directorial. Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a restului. Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil. O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de