stejar căptuşit cu foiţe de nuc, scorojite şi căzute ici colo, ca la o casă pereţii leproşi. Pe jos nici un covoR. Pe pereţi originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, înrămate englezeşte, cu chenar subţire negru. Se aşeza fiecare cum putea. Uneori când musafirul era, de pildă, o fostă excelenţă care urca scara numai ca să spuie „una bună”, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, până se instala de a binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, iar când venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colţul biroului. Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toţi găseau că are atâta libertate ca să poată fi de folos oricui.

  Căci oricine era binevenit la redacţie, în afară de o singură categorie de oameni: economiştii. Orice articol de finanţe îl scotea din sărite. Veacul publica din când în când note de batjocură sângeroasă. Corbii matematici ai mizeriei sau Aventurierii şi şarlatanii improvizaţi medici financiari. O „casetă” grasă cerea pentru economişti o uniformă deosebită: „Oameni buni, faceţi-le o uniformă ca la cioclii. Un soi de frac alb cu şireturi negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei.”

  E drept că atitudinea lui era privită cu indulgenţă, căci chiar în redacţia onorifică toată lumea era mai mult sau mai puţin economistă, ca de altfel nouă zecimi din românii în haine negre, între anii 1918 – 1928. Deşi erau însă de părere contrară, răspundeau directorului cu un surâs de acceptare, care părea să spuie că, dacă nu admit ideile, oricum admiră vehemenţa lor literară. Ceea ce e sigur e că în această epocă economiştii erau foarte preţuiţi şi, în orice caz, singurii oameni care aveau, în vremuri aşa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau chemaţi în mai multe locuri o dată şi nu era unul să nu fie în cinci, şase consilii de administraţie sau comisii deodată. Condiţia ca să fii economist era să nu ai nici o profesie şi nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant”. Făceau bineînţeles excepţie de la aceasta inginerii şi avocaţii, care erau dimpotrivă bineveniţi. Medicii erau admişi numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuţi, în nici un fel, şi îndeosebi tinerii se puteau instala, publicând articole cu cifre, drept specialişti.

  — Domnule Ladima, cum poţi să susţii asta?

  Ladima se-nfuria şi suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin odaie şi vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deşi gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-l tot lărgi, cu două degete, ca şi când tot l-ar fi jenat.

  — Domnule, toţi avocaţii fără clientelă, toţi studenţii care nu şi-au încheiat studiile acum au devenit, peste noapte, doctori în ştiinţele economice. S-au impus ca nişte intendenţi escroci în familii burgheze şi timorate. Nu e minister fără un oficiu de studii. Ba unele au câte două, trei, şi pentru direcţiile generale. Ei bine, asta nu va împiedica statul ca în curând – ascultă-mă, în curând – să facă disperat apel la experţi străini.

  Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, surâdea plin de el.

  — Ha, ha, ha. Experţi străini. Şi-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule Ladima? Dumneata ştii că economiştii noştri sunt consultaţi de către străini? Ştii ce impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva?

  Ladima arunca tocul enervat:

  — Asta-i.! Lasă-mă. Lasă-mă, domnule! Ascultă ce-ţi spun. Vor fi chemaţi experţi străini. Nu e bancă fără zece economişti improvizaţi directori, cu birouri americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea şi cinci călătorii pe an la Berlin Londra Paris. Nu e bancă fără „oficiul ei de studii”. Ei bine, asta nu va împiedica jumătate din ele, cel puţin, să se prăbuşească. E un domn director general al uneia, care vrea să ne înveţe săptămâna trecută finanţe, la Fundaţie. Ei bine, prăbuşirea ăstuia va fi ceva mai tragicomică.

  Şi, descoperind ceva în gazetă, ridicând mâinile cu manşete burlane, a trântit foaia pe birou ca jignit personal.

  — Uite, domnule, un tartor al economiştilor, raportorul general al bugetului, imbecilul de Oromolu. Uită-te şi dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea revalorizării leului. Ai înţeles? Revalorizarea leului! Miliarde se vor cheltui cu asta. Cu aberaţia revalorizării monetei. Uite ziarul. Citeşte.

  În timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-şi ciupească mustaţa, şi a potrivit gulerul şi a redactat o nouă casetă, cu rânduri groase de tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de aşteptare” crede în revalorizarea leului fi bazează bugetul pe ea. E naiv, nebun sau de rea/credinţă. (A doua zi a apărut „Raportorul” în loc de „Ministrul” şi asta m-a mirat mult, îndemnându-mă spre tot soiul de presupuneri.)

  Altă formulă care-l scotea din sărite era „criza”, într-o seară de ninsoare abundentă şi domoală, eram în redacţie vreo cinci sau şase inşi. Fostul ministru care spunea anecdote picante Emiliei şi unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, şi a aruncat ochii pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise. Înfăţişa pe Vintilă Brătianu stând de vorbă cu doi cetăţeni jigăriţi. Avea jos următoarea legendă: „- Lăsaţi, că dacă facem stabilizarea, o să treacă şi criza.

  — Domnule ministru de Finanţe, să nu cumva să se stabilizeze. Criza.”

  Ladima a început să trântească tamponul sugătoarei şi tot ce a găsit la îndemână, ca un copil înfuriat, căci era, când se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o zvârlise cu furie pe birou.

  — Ce cruntă prostie. Auzi criză!

  Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors şi el spre noi, dar cu