săi căprui aruncau scântei. Ce păcat că la noi se obișnuiește doar să se decoreze postmortem, „de mortuis aut bene, aut nihil”, mă rog!.. Dar ia să-i trântești o mustrare lui Krivoșein postmortem, ca să fie un exemplu și pentru ceilalți! Și încă o mustrare aspră! Cu consemnare…

— … pe piatra funerară. E o idee! adăugă o voce în spatele lui. Oh, mare ticălos mai ești, Hilobok!

Harri Haritonovici se îndreptă de spate atât de repede, de parcă ar fi fost împușcat cu o încărcătură de sare mai jos de spate. Azarov își înălță capul. În ușă stătea Krivoșein.

— Bună ziua, Arkadi Arkadievici. Vă rog să mă scuzați că intru neanunțat. Îmi dați voie?

— Bu… Bună ziua, Valentin Vasilievici! Azarov se ridică de la masă. Deodată inima începu să-i bată înnebunită. Bună ziua… Uff, înseamnă că dumneata nu… Mă bucur că te văd bine, sănătos! Intră, te rog!

Krivoșein strânse bărbătește mâna întinsă a academicianului (acesta remarcă ușurat că mâna îi era caldă), apoi se întoarse spre Hilobok. Harri deschise și închise gura, fără să poată scoate vreun sunet.

— Harri Haritonovici, nu vreți să ne lăsați singuri? V-aș fi foarte îndatorat.

— Da, Harri Haritonovici, poți să pleci, spuse Azarov.

Hilobok o porni de-andărăteala spre ieșire, se lovi zgomotos cu capul de perete, și de abia nimeri ușa că o și zbughi afară din încăpere.

Făcând eforturi să-și revină, Arkadi Arkadievici inspiră adânc, ca să-și liniștească inima, apoi se așeză pe scaunul său directorial. Simți că îl cuprinde o ușoară enervare. „Se pare că am fost victima unei farse?!”

— Vreți să fiți atât de amabil, Valentin, Vasilievici, să-mi explicați și mie ce înseamnă toate astea… Povestea cu, scuzați-mă, cadavrul, scheletul dumneavoastră și toate celelalte?

— Nimic grav, Arkadi Arkadievici. Îmi dați voie? Krivoșein luă loc în fotoliul de piele de lângă biroul directorului. Mașina care se autoorganizează, despre care am raportat în cadrul consiliului științific vara trecută, a reușit, într-adevăr, să se dezvolte… Și s-a dezvoltat până la stadiul în care a încercat să creeze un om. Pe mine. Ei, și cum se întâmplă, de obicei, știți că totdeauna prima încercare e nereușită…

— Da, dar de ce n-am fost informat despre toate astea?! întrebă Azarov scos din fire, amintindu-și de discuția umilitoare avută cu două zile în urmă cu anchetatorul și de celelalte frământări ale sale. De ce?

Krivoșein se mânie cumplit.

— La dracu! spuse furios și lovi cu pumnul în brațul moale al fotoliului. Dar de ce nu întrebați cum am făcut noi toate astea? Cum de am reușit? De ce vă preocupă în primul rând prestigiul personal?

Academicianul se muie.

— Fără îndoială, este… este ceva grandios. Vă rog să primiți felicitările mele, Valentin Vasilievici. Și… totodată și scuzele mele. M-am înfierbântat și… Mii de scuze! Este, într-adevăr, o foarte mare… e-e… invenție, deși ideile cu privire la transmiterea și viteza informației cuprinse în om au fost formulate încă de răposatul Norbert Wiener. (Krivoșein râse malițios). De altfel, faptul acesta nu minimalizează, bineînțeles, realizarea… Eu îmi amintesc de ideea dumitale, am văzut alaltăieri în laborator unele… e-e… rezultate ale muncii depuse. Întrucât și eu, personal, am o oarecare contingență cu sistemologia (Krivoșein surâse din nou), sunt, prin urmare, suficient de pregătit ca să înțeleg ceea ce mi-ați spus. Vă felicit din tot sufletul! Dar trebuie să fiți de acord, Valentin Vasilievici, că acest eveniment fericit pentru știință ar fi putut să aibă un caracter mai puțin misterios și să iște mai puțin scandal dacă, pe parcursul ultimului an de muncă, m-ați fi ținut la curent cu mersul lucrărilor.

— La dumneavoastră se intră foarte greu, Arkadi Arkadievici.

— Hm… permiteți-mi totuși să consider că argumentul dumneavoastră nu este întemeiat Valentin Vasilievici! Azarov se încruntă. Admit că sistemul acesta al audiențelor vă umilește (deși toți lucrătorii institutului îl înțeleg și-l aprobă. Chiar și mie mi se întâmplă să fiu nevoit să aștept la audiențe în diferite ocazii). Dar ați fi putut să-mi telefonați, să-mi lăsați un bilet (nu neapărat un raport, cum se obișnuiește), în sfârșit, ați fi putut să veniți la mine acasă!

Arkadi Arkadievici totuși nu reuși să-și învingă sentimentul că a fost jignit. „Uite așa… muncești, muncești, și uite!”… De multă vreme, din ziua când experiența lui nereușită cu heliu s-a transformat în mâinile unui alt cercetător în descoperirea superfluidității, Arkadi Arkadievici păstra în adâncul sufletului său speranța că, odată și odată, va vedea, va descoperi și va înțelege ceva nou în natură, în lume. El visa la această descoperire cu voluptate și totodată cu teamă, așa cum visează un băiețel despre pierderea castității. Dar n-avea noroc. Alții aveau, el nu! Avea o înaltă calificare și munca sa a fost răsplătită cu multe premii și titluri. Dar nu se putea mândri cu nici o descoperire, care reprezintă, de fapt, culmea cunoașterii!

Și iată că în cadrul institutului pe care-l conduce s-a realizat fără el, fără măcar să știe ceva, o descoperire uriașă. În comparație cu ea întreaga sa activitate ca și aceea a întregului institut apare cu totul neînsemnată! S-a descurcat fără el. Mai mult decât atât. Se pare că l-a evitat conștient, că l-a ocolit. „Cum adică? A crezut că nu sunt un om cinstit? Prin ce anume l-am îndreptățit să gândească astfel despre mine?” De multă vreme academicianul Azarov nu mai avusese prilejul să încerce sentimente atât de puternice ca acum.

— M-da… Mă bucur alături de dumneata, Valentin Vasilievici, continuă academicianul, dar sunt totodată îngrijorat și mâhnit de atitudinea dumitale. S-ar putea ca ceea ce îți spun să te supere. Dar pe mine problema mă frământă nu ca savant sau ca director, ci ca om. Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Dumneata nu se poate să nu-ți fi dat seama că, ținându-mă la curent cu munca dumitale, asta nu ți-ar fi dăunat, ci dimpotrivă, te-ar fi ajutat. Ți-ar fi fost asigurate o îndrumare competentă, calificată, ca și consultațiile de care aveai nevoie. Dacă eu aș fi considerat că pentru rezolvarea temei dumitale mai sunt necesari noi colaboratori sau utilaje, s-ar fi făcut și asta. Și atunci de