demonstra, dar în care cred și anume că totul e să supraviețuiești. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îl ai, ori nu-l ai. Asta implică totuși, ca o consecință, o idee și anume aceea a compromisului. Eu aș zice că după le temps du mépris[1] al lui Malraux vine acum le temps du compromis[2]. Ce voiam să-ți spun? Să accepți o tranzacție în locul unui proces în care ai putea să pierzi.” „Ce proces?” „De conștiință”, răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. „Nu înțeleg, zisei, care ar fi datele procesului și cine ar putea să cîștige împotriva mea.” „Cealaltă parte, zise, a conștiinței tale scindate.” „Conștiința omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenție. Compromisul la care recurge adesea în viață omul are alte explicații. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie și vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, așa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuși substanța aceea fină din care își va face gogoașa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu și obscur: frunza de dud de care am nevoie și pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărțile. Mai am de citit cîțiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoașa sub formă de fluture, și să depun sămînță. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă și cu un băț ordinar gospodina să-mi prindă firul și să-l depene pe o vîrtelniță. Puțin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină și cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu…” „Ai greșit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăși. Și care e esențialul…”

Și rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă singur. Braseria începuse să se umple de ceața fumului de tutun, dar și de acea ceață care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existenței care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie și nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreți și muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuți ceva important, n-ai fi putut, toba și talgerele și solista te-ar fi împiedicat spărgîndu-ți urechile. Așadar aici se putea schimba un gînd. Ce anume? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, la cei cărora le plăcea și aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzația netă că citești o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie și de originală era povestirea, pauzele, mimica, însuși glasul povestitorului, suplinind cuvîntul scris, sugestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza și descripția… Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu condiția însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubleș. Puteam distinge apoi și indivizi infatuați care țin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, deși astfel nu exprimau decît marea nerozie, și aceea nesărată, fiindcă există și nerozii interesante, a întregii lor personalități, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepolitețea, tutuind oameni pe care abia îi cunoșteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu știu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri și de mamă fără să-i clintești (eu însumi procedasem astfel cu unul și, în loc să se indigneze, afișase o politețe afectată, spunîndu-mi că buna-creștere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeași monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat voiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau neliniștite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau liniștite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit și cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care își iubeau bărbații și nu mai vedeau nimic, nici în jur și nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau și plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia? În sfîrșit se întoarse și îmi spuse că a trecut prin restaurant și s-a întîlnit cu un prieten… Domnul Jenică se ivi și el cu un nou filtru. „Să vă fac cîte-un șnițel? zise el. Așa subțire, cît foița de ceapă? à la domnul Micu?” „Eu nu mai mănînc nimic”, zisei. „Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar n-aș lua șnițel, am mîncat și ieri… Domn Jenică, fă-mi un génie du christianisme![3]” ceru el ca și cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din fața lui îl va servi totuși. „Gata, domnul Ionică, am înțeles, așa înalt, cum vă place dumneavoastră…” „Într-o zi nu era el și m-a servit un tîmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii… Asta zicea el că e chateaubriand[4]…” „Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăștia noi și nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită și el… Așa a învățat, să-l taie în felii…”

„Punctul esențial în care greșești, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte și țigara în mînă, fără să se