descărcând arma în aer. Şuvoiul îl ducea mai departe. Nu mai putea fi ajuns de soldaţi. După ce a scăpat de ei, a încercat să înoate. Sleit de frig şi oboseală, trupul i se mişca tot mai încet la fiecare ridicare a braţelor. A reuşit să ajungă pe firul apei şi s-a prins de un buştean care plutea pe lângă el.

Dinţii îi clănţăneau tare. Încheieturile reci erau ca nişte pistoane înţepenite. Se încorda să-şi ţină capul deasupra apei. Şansele lui de a traversa Bidasoa păleau cu fiece răsuflare, nici vorbă să mai ajungă acasă. Înainte să-i scadă de tot căldura corpului, a reuşit să vâre mâna în jachetă. Cu degetele rupte şi amorţite, a găsit buzunarul. Printre dureri şi păreri de rău, o singură imagine neclintită. Susan. Pleoapele i se lăsau grele. Râul l-a dus cu el la vale.

Capitolul 53 EPPING, ANGLIA

Pleoapele lui Susan erau acoperite de nisip, iar colţul ochilor, astupat de funingine. Pieptul îi era îngropat sub cărămizi. Odată cu aerul pe care s-a chinuit să îl inspire, a tras în piept un praf gros amestecat cu mirosul de cordită48.

48. Explozibil pe bază de nitroglicerină, folosit în al Doilea Război Mondial.

— Bunicule... a spus ea, tuşind, dar vocea îi era acoperită de ţiuiturile din urechi.

S-a chinuit să dea la o parte molozul de pe ea, apoi s-a ridicat pe genunchi. O dureau coastele, de parcă o bătuse cineva cu o bâtă. După gustul puternic de metal din gură, a bănuit că-i sângera limba, sau poate că avea nasul spart. S-a şters la ochi cu căptuşeala hainei. Vederea i-a revenit încet. Când a început să gândească mai clar, şi-a dat seama că suflul exploziei o azvârlise în adăpost. Prin tavanul prăbuşit într-o parte, se vedeau vălătucii de fum de pe cerul de noapte. În spatele uşii care abia se mai ţinea într-o balama răsucită, a zărit nişte licăre portocalii.

S-a târât până la uşă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost craterul fumegând. O groapă imensă, de mărimea unui heleşteu, apărută acolo unde înainte fusese un tufăriş.

— Nu!

S-a ridicat anevoie în picioare ţinându-se de mânerul uşii, apoi a ieşit încet din adăpost. Îi era teamă de ce o aştepta afară.

În locul unde se înălţase casa, era o gaură care ardea mocnit, înconjurată de flăcările care o mistuiau, un amestec de resturi de bombe şi lemnărie. Coşul era surpat, ca pietrele unui tumul în ruină.

— Bunicule!

S-a dus într-acolo şchiopătând, cu piciorul stâng desculţ. A nimerit cu călcâiul în cuiul dintr-o scândură ruptă şi a căzut la pământ. Fără să ţină seama de durerea care o săgeta, a scuturat piciorul pentru a scăpa de scândură şi de cui, apoi s-a târât prin iarba pârlită. Cu palmele pe pământul încă fierbinte, s-a rugat ca bunicul să fi fost azvârlit de explozie pe iarbă.

A ajuns la groapă, un con adâncit în pământ. La fund, grămezi de lemn ars. Un picior de fotoliu rupt. Şi uşa smulsă din balamale a plitei.

— Nu! a urlat Susan, cu corzile vocale gata să se rupă. A coborât în groapă şi a început să scormonească printre resturi. Aşchiile îi intrau în palme. De călcâiul plin de sânge s-a lipit pământ. A dat la o parte molozul, strigându-l întruna pe nume.

L-a găsit sub ceea ce fusese comoda. Dând la o parte mobila ruptă, a căzut în genunchi şi i-a mângâiat obrajii. Cu grijă, i-a şters praful din cutele pleoapei.

— Trezeşte-te! a hohotit ea. I-a scos picioarele inerte de sub un morman de pietre, tencuială şi lemn. Trezeşte-te!

Se auzea apropiindu-se clopotul maşinii de pompieri, dar vaietul unei alte sirene de alarmă a întors maşina din drum. Prăbuşită cu capul pe pieptul nemişcat al lui Bertie, Susan a început să-l jelească.

Capitolul 54 EPPING, ANGLIA – 21 MARTIE 1941

Ploaia de primăvară picura pe podeaua de pământ. Susan şi-a ridicat privirile către foaia de cort care acoperea o gaură mare din acoperişul adăpostului şi a băgat de seamă că un colţ era desprins. A luat de sub patul de campanie un ghem de sfoară şi a tăiat din ea o bucată, cu un cuţit de bucătărie ruginit pe care îl găsise în moloz. A ieşit afară. Vântul umed flutura sfoara. Înainte să prindă colţul prelatei, a aruncat o privire spre locul unde se înălţase casa ei dragă.

Dărâmăturile fuseseră îndepărtate, iar gaura, umplută cu pământ, era acum clar marcată de iarba proaspăt crescută – rară, plăpândă, mai deschisă la culoare decât în restul curţii. Şi deşi straturile de flori fuseseră distruse de explozie ori călcate în picioare de sătenii care dăduseră o mână de ajutor la demolarea în grabă a casei, scăpaseră neatinse câteva petice de brânduşe şi narcise galbene, care împodobeau acum grădina ici şi colo. Mai rămăseseră câteva urme dureroase – grămezile de pietre şi lemne aruncate lângă privată.

Se scurseseră câteva luni de la înmormântarea lui Bertie şi mai mult de şase luni de la primele raiduri aeriene ale Luftwaffe, care aveau loc şi acum, aproape noapte de noapte. Trecerea timpului nu îi alinase suferinţa. Iar singurătatea, credea ea, nu făcea decât să-i sporească părerile de rău şi spaima adânc săpată în suflet de noaptea aceea groaznică.

Refuzase să plece din Epping – şi să renunţe la ferma familiei, de altfel –, aşa că deocamdată se hotărâse să stea în adăpostul subteran, supravieţuind de la o zi la alta cu porţii mici de hrană rece: pâine, ouă fierte, napi şi varză veştejită. Pentru băut şi spălat, se folosea de butoiul cu apă de ploaie. Dormea pe un pat de campanie, sub un morman de pături jilave care nu prea îi ţineau de cald, şi nici nu înăbuşeau vuietul războiului dezlănţuit pe cer noapte de noapte. Rămânea în adăpost aproape tot timpul, mai