puţin în nopţile cele mai friguroase, când primea să meargă la familia McCreary, unde găsea un pat ca lumea şi o baie fierbinte. Cu toate că doamna McCreary o chemase să stea la ei, Susan a refuzat-o politicos, spunându-i: „Mai stau aici doar o zi-două.“ Numai că zilele s-au făcut săptămâni, iar săptămânile, luni. Şi iarna s-a făcut primăvară.

Susan a terminat de legat prelata, apoi s-a uitat în jur. Păşunea verde era pustie. Oile fuseseră luate împreună cu mieii de către armată pentru a îmbrăca şi hrăni soldaţii. Bunicul le iubise atât de mult, că se mulţumea doar să le tundă lâna. S-a întristat la gândul că mieii îndrăgiţi de Bertie, deşi erau de folos în efortul de război al ţării, ajunseseră conserve de carne.

S-a îndreptat spre locul unde fuseseră hulubăriile, cele mai multe distruse odată cu casa. Puţinii porumbei rămaşi îi adunase într-una singură. Când a deschis uşa hulubăriei, a aruncat o privire spre butoiul cu grăunţe, locul preferat al Ducesei. De câteva luni, încetase să mai spere că Ducesa avea să se întoarcă. Rămăsese doar cu amintirile despre porumbiţa ei dragă. Şi cu mesajele lui Ollie pe care Ducesa, cu atâta curaj, i le adusese din Franţa ocupată.

În fiecare dimineaţă, Susan recitea biletele primite de la el. Înainte de a mânca şi a merge la culcare, se ruga pentru Ollie, să rămână în viaţă. Pe măsură ce trecea timpul, credinţa ei că avea să apară într-o bună zi pălea încet-încet. Acum, după atâtea luni de la ultimul lui mesaj, se resemnase la gândul că dispăruse definitiv din viaţa ei. Şi că războiul îi răpise de lângă ea pe toţi cei dragi.

Susan a turnat grăunţele în tavă. Porumbeii au năvălit să ciugulească. Nu erau nici cincizeci de păsări rămase, o părticică din cei aproape o mie care umpluseră cândva hulubăriile. Cei mai mulţi porumbei erau fie bătrâni, fie foarte tineri, aşa că nu puteau face parte din Operaţiunea Columba. Nu îi păsa că nu erau buni pentru Asociaţie. Erau în viaţă şi, deocamdată, pentru ea asta însemna totul.

Când a ieşit afară, Susan a cules o mână de narcise şi le-a pus în coşul de la bicicletă. Camioneta, pentru că nu îi mai era de folos, o vânduse ca să cumpere o sobă veche pe lemne şi mâncare pentru porumbei. A pornit pedalând până în sat, prin ploaia rece care îi uda haina. Când a cotit ca să intre în cimitirul din Epping, roţile bicicletei au început să sară pe pietriş, făcându-i să tremure braţele pe ghidon. A oprit lângă o palmă de pământ gol şi a lăsat bicicleta rezemată de un arin plin de conuri lungi, maronii. A luat florile din coş şi s-a dus la o piatră de calcar cioplită de curând. Cu ploaia rece curgându-i pe haină, a îngenuncheat lângă piatra funerară a lui Bertie. La câţiva paşi mai încolo se înălţa o piatră de mormânt identică, gravată cu numele bunicii, Agnes Shepherd. Părinţii lui Susan, răpuşi de gripa spaniolă, fuseseră îngropaţi în celălalt capăt.

Susan a aşezat jumătate dintre flori la căpătâiul bunicilor, păstrând cealaltă jumătate. Privind la piatra gravată cu numele bunicului, regretele au copleşit-o ca un val ce inundă ţărmul.

— Îmi pare atât de rău, a şoptit ea, în răpăitul ploii care îi acoperea cuvintele. De ce n-am stăruit să dormim în adăpost? Mai bine trăiesc ca o cârtiţă decât să merg mai departe fără tine, a urmat ea, mângâind piatra cu degetele. Îmi lipseşti îngrozitor de mult...

Susan a aşezat florile în faţa celor două pietre funerare, cu mare grijă să fie în număr egal. După ce a dus şi cealaltă jumătate la mormântul părinţilor, s-a urcat pe bicicletă, şi-a şters lacrimile amestecate cu stropi de ploaie şi a pornit spre casă.

Pe drum, ploaia s-a înteţit, şi când a ajuns la fermă a văzut că poteca era numai noroi. Nu mai putea pedala, aşa că s-a dat jos şi a împins bicicleta prin băltoace până la adăpost. După ce a intrat înăuntru, s-a apucat să înteţească focul aruncând în soba de fier ruginită câteva şipci smulse din peretele tencuit. În timp ce mirosul de lemn ars îi umplea nările, a scos din buzunar mesajele de la Ollie, apoi şi-a atârnat haina peste sârma de rufe improvizată deasupra sobei. S-a întrebat în treacăt dacă hainele sale aveau să miroasă mereu a fum.

Când a desfăcut biletele, a văzut că se umeziseră şi literele începuseră să se şteargă. Ce prostie din partea mea să le port în buzunar. Le-a pus la uscat peste haină, luând hotărârea să le păstreze de acum încolo în cutia de ceai goală.

Ca să nu se lase pradă tristeţii care o cuprindea de fiecare dată când mergea la cimitir, Susan a scos coşul de cusut pe care îl împrumutase de la doamna McCreary şi s-a apucat să-şi cârpească hainele. A cusut nasturi. A pus petice. Când tocmai cosea un tiv desfăcut, a auzit un plescăit de paşi. S-a oprit şi a lăsat acul jos. Ploaia lovea în acoperişul de pânză. Printr-o crăpătură în perete, a întrezărit o haină neagră. Un ciocănit în uşă.

A simţit un fior pe şira spinării. Susan a rămas locului şovăind, tulburată, fiindcă rareori avea vizitatori.

Un alt ciocănit.

A aruncat o privire spre bileţele. Inima a început să-i bată repede. S-a ridicat în cele din urmă şi a deschis uşa. I s-a strâns inima.

— Domnule Wallace, a spus ea, încercând să-şi ascundă dezamăgirea.

— Bună, Susan, a spus Jonathan Wallace, scoţându-şi pălăria.

Din barba bătrânului se prelingeau câteva picături de apă. Pot să intru?

Susan a şovăit.

— Ştiţi, înăuntru este cam deranj.

— Nu mă simt bine pe o vreme ca asta, a spus el şi a întors palma în sus. La urma urmei, eu cresc porumbei, nu raţe.

Încurcată, Susan s-a înroşit la faţă. Se jena să fie văzută