trăind în cocioaba aceea, mai ales de către un membru al Asociaţiei şi, pe deasupra, bun prieten cu Bertie. Dar nici nu putea să-l lase să stea în ploaie, aşa că i-a făcut loc să intre. A strâns repede lucrul de mână, a pus bileţelele în cutia de ceai, apoi i-a făcut semn să ia loc pe pat.

Jonathan a privit de jur împrejur.

— Cum o mai duci, Susan?

— Bine, a minţit ea.

— Nu mi-ai răspuns la scrisori.

Susan a aruncat o privire spre teancul de scrisori nedesfăcute. Se gândea ce să-i răspundă, dar el a schimbat subiectul. S-a simţit uşurată.

— Bunicul tău şi cu mine am fost buni prieteni, a spus el privind-o pe Susan, şi i-a zâmbit. Chiar dacă porumbeii lui voiajori i-au întrecut mereu pe ai mei.

Susan a încercat să zâmbească, dar nu a găsit destulă putere.

— Înţeleg că eşti o antrenoare de porumbei nemaipomenită. Şi că ai fost studentă la zoologie înainte de război.

— Doar partea a doua este adevărată, a spus Susan.

— Am venit să-ţi ofer o slujbă, a spus el. Acum cresc porumbei în Northampton, ferit de bombardamente. Crescătoria este îndeajuns de mare ca să se ocupe de pregătirea porumbeilor şi de dus, şi de întors, a spus el, apoi a făcut o pauză, ştergând stropii de apă de pe pălărie. Aş avea nevoie de ajutorul tău.

Susan a scuturat din cap.

— Nu pot să plec.

Jonathan a oftat.

— Cât timp mai poţi trăi aşa?

Francheţea bătrânului i-a reamintit că nu avea de lucru, şi nici bani. Ce şanse erau să întreţină porumbeii, cu atât mai puţin să pună crescătoria pe picioare? Încăpăţânarea, starea de şoc, sau poate nebunia o împinseseră să rămână în continuare sub ameninţarea bombelor. Undeva, în adâncul sufletului, ştia că de fapt altceva o ţinea în loc.

— Doar până mă pun pe picioare, a spus ea.

— Nu mai e timp, a spus el. Invazia poate avea loc oricând.

Susan şi-a adus minte de afişele neliniştitoare cu soldaţi şi paraşutişti nemţi lipite prin tot satul, pesemne ca să-i ajute pe localnici să recunoască duşmanul. Clopotele bisericii fuseseră oprite de câteva luni; urmau să bată doar când intra duşmanul în ţară. Până şi veteranii din Garda Naţională, care se mişcau încet, dar îşi păstrau spiritul de luptă, începuseră să-şi blindeze automobilele.

— N-am să uit niciodată cum l-ai înfruntat pe ofiţerul ăla de la întrunirea din Londra, a spus el. Când noi, cei din Asociaţie, cu mine în frunte, ne-am temut să vorbim despre greşelile evidente din Operaţiunea Columba, doar tu ai avut curajul să te ridici în picioare.

Lui Susan i-a venit în minte întâmplarea de atunci. Şi imaginea lui Ollie luându-i apărarea în tren.

Jonathan a oftat, apoi a privit-o în ochi.

— Bertie te-a iubit foarte mult.

Când a auzit numele bunicului, Susan a început să lăcrimeze.

— Voia să-ţi vezi de viaţa ta mai departe.

Susan a rămas pe gânduri, îi era greu să se hotărască; trebuia ori să lase ferma în voia soartei, ori să renunţe la ultima ei fărâmă de speranţă de a fi împreună cu Ollie la Northampton. Cuvintele lui Jonathan însă o zguduiseră până în străfundurile fiinţei. Ollie nu se mai întoarce.

— Vino cu mine!

Susan şi-a trecut mâna peste faţă.

— Mai sunt şi porumbeii...

— Îi luăm cu noi. Am adus coşuri. Am lăsat camionul la capătul drumului. Din păcate, n-am putut intra, e numai noroi. Trebuie să-i cărăm până acolo.

Susan şovăia.

Îşi simţea mintea şi trupul secătuite. O durea inima de atâtea păreri de rău. În viaţa ei nu renunţase la nimic, cel puţin nu la lucrurile cu adevărat importante. Pe de altă parte, cum să trăiască aşa mai departe? Sleită de puteri, înfometată şi descurajată, a închis ochii şi a spus încet:

— Bine.

Toată după-amiaza au încărcat porumbeii în camion pe burniţă. Susan şi-a strâns lucrurile – un braţ de haine şi o cutie de ceai. L-a rugat pe Jonathan să o ducă la doamna McCreary. I-a înapoiat coşul de cusut, a sărutat-o pe obraji şi i-a mulţumit pentru tot ce făcuse pentru ea. Înainte de a pleca, i-a lăsat adresa din Northampton a lui Jonathan unde putea fi găsită.

În timp ce se îndepărtau, lui Susan îi tremurau mâinile. Fii tare ca oul. Şi-a alungat temerile, hotărâtă ca într-o bună zi să se întoarcă în Epping, asta doar dacă armata lui Hitler nu ocupa Marea Britanie.

— După război, mă întorc acasă, şi-a făgăduit ea în şoaptă.

Capitolul 55 EPPING, ANGLIA – 18 IULIE 1996

— Şaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece... număra Susan.

— Nu te uita! a strigat un băieţel.

— Da, să nu tragi cu coada ochiului, bunico! a zis o fetiţă.

— Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi, douăzeci şi trei...

Susan şi-a pus mâinile la ochi. O uşă de dulap s-a deschis cu un scârţâit, apoi s-a închis brusc. Uşa de plasă s-a trântit. Tropăitul unor picioruşe se auzea tot mai departe.

— Nouăzeci şi opt, nouăzeci şi nouă, o sută! Cine nu e gata, îl iau cu lopata!

Susan şi-a lăsat mâinile în jos. A mijit ochii, pentru a se obişnui cu lumina care se revărsa prin fereastra bucătăriei. S-a ridicat din fotoliu, dorindu-şi ca durerea din genunchi să nu o împiedice să termine joaca. Săptămâna trecută, durerea din picioare o împiedicase să se joace de-a v-aţi ascunselea mai mult de două ture, spre dezamăgirea nepoţilor – Hugh, de cinci ani, şi Evie, de şapte. Aşa că azi s-a hotărât să se folosească de baston, o drăcie urâtă de metal cu patru picioare îndesate. „Ca să aveţi mai multă stabilitate“, îi spusese doctorul. Nu putea să-l sufere. Îl folosea foarte rar, doar în situaţiile când trebuia să meargă mai mult, aşa cum se întâmpla când fiica sa, Clover, trecea