class="p1">  Renunţându-se la orice explicaţie, cei de faţă se purtară unii cu alţii ca şi când s-ar fi cunoscut. Felix nu-şi putea închipui ce-l determinase pe Stănică să-i aducă în casă astfel de inşi. Nu era probabil nici o explicaţie, afară de acea obişnuită, că Stănică era nevindecabil în a se amesteca în toate şi a provoca cele mai absurde situaţii, ca să stea de vorbă cu toată lumea şi să afle toate.

  — Fumaţi, nu e aşa? Întrebă Stănică, şi apoi tot el răspunse: Cum să nu fumaţi?

  Se prefăcu că se caută prin buzunare, apoi se scuză:

  — Sunt şi eu un boem în felul meu! Am crezut că am, dar n-am! Însă „unchiul” meu are un tutun tare, teribil! Numai nu-i pentru domnişoare.

  — Şi de ce să nu fie pentru domnişoare? Zise studenta de pe fereastră, bălăbănind picioarele şi relevând un glas gros.

  — Auzi, scumpe unchiule? Strigă Stănică. Dă-ne, te rog, puţină mahorcă de-a dumitale. A venit tinereţea, studenţimea, trebuie s-o sărbătorim. E în joc onoarea nepotului dumitale şi iubitului meu văr, Felix.

  Moş Costache se fâstâci, vru să spună ceva, dar Stănică nu-l lăsă:

  — Nu te deranja, că ştiu eu unde-l ţii. În chesea, pe scrin! Dispăru numaidecât pe uşă. Costache, alarmat, voi să alerge şi el după Stănică, dar fu oprit de glasul domnişoarei de la pian:

  — Dar pentru cine ţii dumneata pianul ăsta? Dumneata cânţi? Răguşit de îngrijorare, bătrânul răspunse cu glasul său cel mai stins:

  — Cântă fata mea!

  — Aha! Va să zică, ai o fată! Mare?

  — Domnişoară, şopti pe ghimpi Costache, cu ochii la uşă.

  — Ce curioasă extincţie a vocii ai dumneata! Observă domnişoara de la fereastră, sărind în picioare. Se vede că fumezi prea mult. Ia deschide puţin gura.

  Prins prea repede cu comanda, bătrânul deschise gura, în care domnişoara privi.

  — De altfel, mi se pare, zise ea, că are şi o iritaţie a amigdalelor. Nu vi se pare?

  Toţi se strânseră în dreptul gurii lui Costache şi priviră. Bătrânul fu salvat de Marina, care apăru pe uşă:

  — Mi-a spus Stănică, zise ea, mahmură ca întotdeauna, să fac cafele. Câte cafele să fac?

  — Ce cafele? Se sperie moş Costache.

  — Fă şi dumneata mai multe, vreo zece, întrerupse domnişoara de la pian pe bătrânul înspăimântat.

  Acesta încerca măcar o rectificare a numărului:

  — De ce zece?

  — Ei, moşule, sări domnişoara oacheşă, nu fi econom la cafea! Felix fu foarte rău impresionat de această scenă, şi-l blestemă în gând pe Stănică cu toată violenţa de care era capabil. Stănică, în odaia în care se jucau cărţi, descoperise numaidecât cheseaua, din care scosese un pumn bun de tutun şi-l ascunse în buzunarul pantalonilor, adăugând şi câteva foiţe „Job”. Întârzie, însă, intenţionat, ca să scotocească prin odaie. Trase de mânerele sertarelor, care erau însă închise, se uită pe dedesubtul mobilei, întoarse un tablou pe dos, mai medită, căută apoi să vadă dacă masa n-avea vreo cutie a mesei, în care se aflau cărţi de joc şi fel de fel de nimicuri, bine aşezate, privi repede şi grăbit, luă numai un creion roşu şi albastru, neascuţit, împingând iarăşi cutia la loc.

  „Al dracului moş, murmură el, cum seamănă cu soacră-mea! De unde are el atâtea creioane neîncepute? Să-i fi cerut, nu ţi-ar fi dat.”

  Reapărut în odaia cu musafiri, Stănică împărţi, generos, tutunul din chesea, oferind, parcă în deriziune în cele din urmă şi lui moş Costache, care, vizibil necăjit de dispersiunea tutunului său, luă ultimele fire şi-şi făcu o ţigară mai groasă decât a tuturor.

  — Va să zică, unchiul dumitale, zise medicinista de la pian, are o domnişoară.

  — Şi ce domnişoară încă! Declamă Stănică. Domnişoara Otilia este o frumuseţe rară. Să sperăm că în curând vom face nuntă.

  — Nuntă, cu cine? Întrebă medecinista de la fereastră.

  — Cu dumnealui, dacă dă Dumnezeu, zise Stănică, arătând cu mâna spre Felix şi făcând cu ochiul spre bătrân. Felix se posomorî atât de tare, încât musafirii râseră de el zgomotos.

  — Nu pricep ce spui dumneata, zise domnişoara de la pian, între două fumuri de ţigară, spui că dumnealui e nepot şi domnişoara e fiică. Ce fel de căsătorie e asta?

  Stănică, prins asupra contradicţiei, căută să se strecoare:

  — Beţi cafeaua, că se răceşte, întâi, şi să-l lăsăm pe vărul meu Felix, că e ruşinos. E aici un caz de rudenie pe care nu pot să vi-l explic.

  Domnişoara de la pian răsfoi notele Otiliei, dându-le şi cu piciorul, spre necazul lui Felix:

  — Ce de mai note muzicale, şi tot lucruri pretenţioase! Domnişoara dumitale nu e deloc frivolă.

  — E pianistă mare, domnule, protestă Stănică, studiază la Paris.

  Domnişoara se uită distrată la el, apoi începu să cânte rău, cu intermitenţe, Songe d'automne. Colegul uscat se aplecă familiar peste umărul cântăreţei şi-şi lipi, cu concursul acesteia, obrazul de obrazul ei. Cealaltă domnişoară se dădu jos de pe pervazul ferestrei şi începu să valseze.

  — Dansezi? Întrebă ea pe Stănică.

  — Tinereţe, tinereţe, parcă sunt iar student! Exclamă Stănică, privind semnificativ spre moş Costache şi se prinse în vals cu studenta.

  Aceasta întrebă pe bătrân peste umărul lui Stănică:

  — Moşule, nu mai ai o ţigară?

  Bătrânul, înspăimântat, bulbucă ochii mari, nerăspunzând, apoi la o întoarcere a fetei se strecură pe uşă şi dispăru.

  — Unde e moşul? Întrebă aceasta fără tact. Ce, moşul e supărăcios?

  Însuşi Stănică îşi dădu seama că limbajul acesta era cam prea nepotrivit, şi făcu semn domnişoarei să tacă. Îi spuse mai încet:

  — Unchiul meu e cam bolnav, nu trebuie să-l supărăm.

  — De bolnav, e bolnav, n-ai grijă dumneata, replică fata, nepăsătoare. Are un gât congestionat, ceva de speriat! Mult n-o duce aşa.

  — Crezi? Întrebă Stănică mai mult interesat decât