— Dumneata, domnule Felix, zise domnişoara de la pian, îmi faci impresia că nu te simţi bine cu noi. Eşti cast, nu suferi tovărăşia femeilor?

  — Ba da, ba da! Spuse automat Felix.

  — Ce vorbiţi, sări Stănică, vărul meu să nu sufere femeile?! Phii! E un cuceritor de marcă. Dacă v-aş spune eu ce are el la activul lui, v-aţi schimba opinia.

  — Bolnav ai fost vreodată? Întrebă serios domnişoara de la pian.

  Toţi izbucniră în râs (e drept, Stănică mai puţin), în vreme ce Felix rămase înmărmurit, nevoind să înţeleagă.

  — Vai, dragă, ce ochi face! Spuse autoarea spiritului către ceilalţi, ca şi când Felix ar fi fost un intrus amuzant în propria lui casă. Il faut absolument le deniaiser! 8.

  Propoziţia franceză jigni şi mai mult pe Felix, fiindcă presupunea din partea domnişoarei presupoziţia că el nu înţelegea. Urî numaidecât pe toţi şi tremură de mânie, mai ales că văzu cum domnul, după o scurtă cercetare cu ochii, strivi mucul de ţigară în farfurioara sfeşnicului pianului. Domnişoara încercă la pian Tu ne sauras jamais.

  — Micule, zise ea întorcându-se către tip, ce dulce e bucata asta!

  Cei doi se sărutară fără jenă, prelung şi ostentativ.

  — Voi vă sărutaţi? Se miră cealaltă domnişoară. Asta e trădare, domnule Raţiu, zise şi ea lui Stănică.

  Acesta se prezentă ofiţereşte, foarte emoţionat, şi probabil s-ar fi pretat falselor demonstraţii de libertinaj ale fetei dacă n-ar fi auzit trântitul unei uşi. Felix fugise din odaie.

  Într-adevăr tânărul suferea. Avea impresia că profanase un sanctuar, că batjocorise imaginea Otiliei. I se păru că aude, pe când trecea prin apropierea ferestrei deschise: „Dar n-am ştiut că se supără!” Era aşa de surescitat, încât nu ştia bine ce să facă. Porni cu capul gol pe stradă. În urmă, simţi paşi şi se auzi chemat de Weissmann. Când fu lângă el, acesta îi spuse foarte încurcat:

  — Eu n-am nici o vină, îţi jur pe iubirea mea. Eu nici nu-i cunosc pe dumnealor decât din vedere. Domnul Stănică ne-a adunat. Ne-a spus aşa, că e îngrijit de tristeţea ta, că ai suferit mari decepţii în dragoste şi vrea să te distreze, să te iniţieze în adevărata viaţă studenţească.

  Felix se rugă de Weissmann să-l lase singur, şi el se plimbă pe străzile singuratice din cartierul Antim, ieşind apoi în strada Rahovei, până ce se linişti. Când se întoarse, nu mai era nici un student în odaia cu pian. Sus, în odaia lui, găsi pe Stănică. Individul începuse să-l agaseze.

  — Iubite domnule Felix, zise acesta pompos, te rog să primeşti scuzele mele cele mai solemne. De aceea am aşteptat aici. Ai avut dreptate, perfectă dreptate. Pe tipi i-am expediat numaidecât, le-am dat a înţelege că aici nu e ce cred dumnealor. Eu însumi, îţi mărturisesc, am fost indus în eroare. Mi-au spus că te cunosc, că aşa şi pe dincolo. Dacă ştiam, nu-i aduceam. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creştere! Asta e noua generaţie! Păi, domnule, pe vremea mea fetele erau sfinte! Olimpia să se maimuţărească în halul ăsta?! Am adorat-o, am cultivat-o, şi nu m-am apropiat de ea decât când mamă-sa mi-a încredinţat-o cu mâinile ei (în realitate fusese, precum ştia şi Felix, altfel). Astea sunt intelectuale! Ruşine! Nu-i vorbă, intelectuală este şi Otilia, dar ce fată, ce gingăşie! Eu, când tot glumesc că o iei pe Otilia, în fond îmi trădez o dorinţă lăuntrică: s-o iei odată cu adevărat. Da, domnule, dumneata eşti tânărul curat la suflet, şi ea e un crin. Luaţi-vă şi fiţi fericiţi!

  Felix scăpă cu greu de Stănică. Acesta trecu şi la Aglae, şi denatură lucrurile după metoda lui, adăugând (ca să se răzbune că i se stricase combinaţia cu studenta) că Felix e un băiat bun, dar nesociabil. Apoi îşi aduse aminte de verdictul medicinistei şi adăugă:

  — Apropo! Ştiţi că am pus pe doctoriţă să-l examineze pe moş Costache, mi-a venit mie o idee. Ei bine, e bolnav rău, săracul, nu vă uitaţi pe din afară. Dacă m-aş lua după doctoriţă, apoi atunci e grav de tot (Stănică spuse „grav” cu intonaţia cu care ai zice „straşnic”), îl pierdem şi pe el, săracul, fireşte, dacă nu-l îngrijim. Eu zic că ar fi bine să vă împăcaţi.

  — O să văd eu ce fac şi cu el! Zise Aglae gânditoare, desfăcând capacul ceasului de aur şi pocnindu-l iarăşi la loc.

  Oroarea lui Stănică împotriva studentelor nu era chiar în totul simulată. În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta. În ascendenţa lui se aflau, pe cât se putea ghici, albanezi veniţi de-a dreptul de peste Dunăre şi numiţi, mai dulce, „arnăuţi” sau, cu totul eufemistic, „macedoneni”.

  — Moşii mei au fost negustori, oameni de acţiune, de la ei am eu groaza de a sta pe scaun, la un birou. Jos funcţionarismul!

  Raza operaţiilor acestor moşi se deducea din vorbele lui Stănică a fi fost Oborul. El vorbea câteodată, copleşit de amintiri, de cuptorul plin cu pâini, de şuri cu saci de grâu, de cai, de harabale, de câmpul lui Eliade. Se putea presupune, fără greutate, că părinţii şi moşii lui fuseseră brutari. Apoi rămăsese orfan, el şi cu mulţii lui fraţi, şi pomenea de un mare morar, cu nume tot balcanic, care i-ar fi crescut. Ba chiar lui personal i s-ar fi făcut propuneri strălucite.

  — Domnule, unchiu-meu a vrut să mă trimită la Paris, cu copiii lui, să fac şcoala acolo, şi n-am primit. Prostie. N-am vrut să mă înstrăinez, fiindcă aveam suflet curat. Unde mai sunt încă o dată copil, c-aş şti acum ce să fac! Eram om şi jumătate azi, ce mai vorbă, eram bogătaş!