Adevărul este că Stănică avea simţ familial şi că familia lui împărtăşea acest sentiment. Din numele pe care le pronunţa reieşea că avea încă fraţi şi surori în număr mare, precum şi numeroase rude de a doua categorie. În convorbirea lui, expresiile „unchiu-meu”, „mătuşă-mea”, „moşu-meu”, „soră-mea” apăreau cu nota fanatismului. De sărbători, Stănică arunca la cutie un pachet de felicitări şi primea el însuşi un morman. În casă la el, însă, nu venea nici o rudă. Pentru ce? Olimpia dovedise un caracter acru şi declarase de la început că e sătulă de rude. Astfel, Stănică nu fusese în măsură de a o prezenta multelor sale rubedenii, ceea ce îl jigni în adâncul sufletului. Lipsind această formalitate de deferenţă, rudele lui, surori, fraţi, unchi, mătuşi, cumnaţi şi cumnate, refuzară să-l viziteze, fără ca totuşi să-i facă vreo aluzie oricât de puţin maliţioasă asupra Olimpiei, şi amintind mereu în chip cordial, în corespondenţă, şi de ea. Poate că unele dintre rude ar fi consimţit în cele din urmă să-i calce în casă, dar Stănică rezista el însuşi şi nu invita, ceea ce pentru educaţia excesiv formalistică a familiei lui era decisiv. De fapt, lui Stănică îi era ruşine să-şi publice căsătoria şi, oricât el însuşi ar fi fost fără prejudecăţi, sângele vorbea în el ca în toţi ceilalţi. Iar pentru toţi ceilalţi, căsătoria unui bărbat trebuia să fie condiţionată numai de avere. Fetele, ca să uşureze pe părinţi, puteau să se mărite şi mai rău, dar un bărbat ca Stănică, cu carte, niciodată. Acest punct de vedere, devenit disciplină, pact al neamului, era susţinut cu îndărătnicie, mai cu seamă de femei. Prin urmare, Stănică, în ciuda sincerităţii sentimentelor lui pentru Olimpia, la început, fie şi sub formă nestabilă, se simţea vinovat de a fi călcat regula şi se temea să înfrunte ochii ironici ai rudelor. Casa pe care o luase de la Simion era o dărăpănătură. Prin avere se înţelegea în familie lucruri fabuloase. Nu toţi în familie erau bogaţi, unii erau chiar cu desăvârşire scăpătaţi sau de o condiţie mai mult decât modestă, mulţi erau însă bine situaţi, mari industriaşi sau moşieri, sau, în sfârşit, în posturi de comandă bine retribuite, mai degrabă în mari întreprinderi decât la stat. Erau printre ei magistraţi, politicieni, dar nici un ofiţer. De serviciul militar căutau printr-un straniu atavism să scape toţi. Lucru notabil, indiferent de situaţia lor materială, rudele se aveau bine între ele şi nu se dispreţuiau. Cei bogaţi veneau măcar o dată pe an în casa celor săraci, în oraş ruda cu mari relaţiuni îşi lăsa tovarăşii de convorbire şi întindea mâna rudei cu haina roasă, mic impiegat. Stănică era foarte mândru de rudele lui şi circula, cu ştirea sau fără ştirea Olimpiei, de la unul la altul. Îl opreau la masă oriunde se ducea şi, cum rudele lui erau foarte numeroase, ar fi putut mânca două luni în şir gratis, fără să intre de două ori în aceeaşi casă. Astfel se explică necesitatea pe care o simţea Stănică de a sta de vorbă cu multă lume, de a trece de la o familie la alta, de a afla tot ce se petrece peste tot. Deşi sărac, Stănică nu avea grija viitorului, cu atâtea rude solidare. E drept că acestea nu-i dădeau bani decât foarte puţini, fără ştirea Olimpiei, fiindcă în genere ele nu admiteau ca unii să trăiască pe socoteala altora. Perfect egali în evenimentele capitale ale vieţii, naştere, nuntă, moarte, aniversări, unde se adunau în număr considerabil, ţineau să rămână despărţiţi prin avere. Dar averea nu le dădea orgoliu. Dimpotrivă, cei bogaţi doreau ca cei săraci să se procopsească şi le căutau mijloace, fără să-i silească. Familia avea cultul iniţiativei personale. Dacă Stănică ar fi dorit să-şi găsească o meserie mai sigură, ar fi căpătat-o fără îndoială. Însă el se mulţumea cu mediocritatea lui liberă şi sigură, în aşteptarea unei lovituri. Rudele nu-i cultivau lenevia, întreţinându-l, dar socoteau foarte legitimă aşteptarea lui de a-şi face o situaţie mare şi neprevăzută. Familia lui Stănică avea foarte multă asemănare cu familiile domnitoare din Europa. Din acelea fac parte regi şi ofiţeri săraci, împărătese şi obscure soţii de conţi provinciali. Regii în activitate dau rudelor numeroase un ajutor neînsemnat, câteodată, care nu le scoate din mediocritate, dar le onorează apartamentul sărac cu vizita lor şi le acordă cu prisosinţă atributul de „unchi” sau de „văr”. Şi acolo meseria lucrativă e socotită ca o eroare, iar legăturile de familie se pun la cale după un examen colectiv. Situaţia aceasta are avantajele şi dezavantajele ei. De pildă, spre a se putea căsători cu Olimpia, Stănică a trebuit să se pună în conflict cu familia, dar aceeaşi familie îi dădea siguranţa pe lume.

  La Stănică, lăcomia şi versatilitatea nu obtenebrau observaţia morală. Că un bătrân trebuie să moară şi să lase averea tânărului, asta înţelegea foarte bine. Ba chiar avea o listă de rude, care, prin decese sistematice, puteau să-l pună şi pe el în măsura de a moşteni, deşi din cauza prolificităţii familiei el rămânea o rudă veşnic colaterală. Dar să arunci în spital un bătrân sau să privezi un copil de succesiune, asta i se părea o infamie. Aglae era pentru el o „viperă”, iar Olimpia pierduse mult în ochii lui prin indiferenţa arătată faţă de accidentul lui Simion. Şi purtarea lui moş Costache, care strica orice previziune, îl irita. Când era în joc interesul lui, Stănică găsea, nu-i vorbă, argumente suplimentare. Dacă din înlăturarea lui Simion ar fi tras un profit, ar fi susţinut că se făcuse „tot ce era uman posibil” şi că acum trebuiau apărate „legitimele drepturi ale copiilor frustraţi de uzul bunurilor ce li se cuveneau”. Câteodată se înduoioşa la gândul absurd că moş Costache putea să-i lase şi lui ceva, şi atunci admira „jertfa oamenilor vechi”, care se privează de bucuriile vieţii ca să facă cu putinţă „înălţarea tinerilor”.

  O problemă începuse să devină pentru Stănică, de la o vreme, Olimpia. Dacă o iubea sau nu, este greu de spus, întrucât lui Stănică îi lipsea expresia mai