analitică a sentimentelor. Din purtările lui nu se puteau desprinde decât emoţii şi o concepţie. De bună seamă că atunci când se căsătorise cu Olimpia fusese emoţionat. Încercase în mândria lăuntrică de-a face un gest necugetat, romantic, în dauna intereselor lui. Nu mersese până la căsătorie, fiindcă, îşi zisese că, după atâta sacrificiu, se cădea să judece matur şi să apere existenţa „fiului său şi a mamei fiului său”. A urmat ceea ce ştim. Când vorbea de dragoste, de căsnicie, Stănică era totdeauna emoţionat exterior. În fundul sufletului, simţea o inexplicabilă plictiseală, O vină imensă, nedeterminată. La drept vorbind, gestul de a se căsători cu Olimpia nu era romantic decât momentan. Stănică crezuse că face un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu. Informaţiile lui, despre moş Costache îndeosebi, erau strălucite. Nu aflase însă despre Otilia decât ca de o fetiţă crescută de milă, dimpotrivă, i se spusese că toată averea era destinată fetelor Aglaei.

  Stănică devenise romantic prin eşec şi acum era trist, aşa de trist, încât i se păru că încearcă toate emoţiile prin care trece un mare izbit de soartă. Gândul obscur de a se scăpa de Olimpia şi a încerca o altă lovitură, de data asta bine controlată, cu ajutorul rudelor, îl mai invadase adesea. Nu aproba nici temperamentul Olimpiei. N-o putea învinovăţi de nimic, însă admiraţia lui era pentru femeia sprintenă, sociabilă, pe care o înţelegea ca pe Otilia, şi ar fi scuzat-o ca pe Georgeta. Ar fi vrut o femeie care „să-l împingă,. A scăpa de Olimpia însemna divorţul. Să dea însă divorţ fără motiv era, după concepţia lui, o „canalierie„. Olimpia era „mama îngeraşului lui mort„. Imposibil. „Nu se întemeiază o patrie fără fidelitate conjugală„. Aşa spunea el faţă de lume. În schimb, întrevedea despărţirea în două chipuri pe care şi le prezenta cu plăcere şi consolare mental. Se întorcea acasă şi găsea pe Olimpia în braţele unui individ. Scena îl zguduia, îl mişca chiar în imaginaţie. Antipatia lui, visa el, de acolo venea, din presimţirea că Olimpia este o nemernică. El, omul de viitor, căruia i se făcuse propuneri strălucite, făcuse idealism, luase „din dragoste„ o fată fără nimic, cu rude mizerabile, punându-se în conflict cu propria lui familie, ca apoi să fie terfelit. Ipoteza aceasta era frumoasă în imaginaţie. Din păcate, Olimpia, placidă, nu-l înşela. Stănică încerca pentru o clipă remuşcarea de a bănui o soţie atât de pură. A doua ipoteză pe care o visa era ca Olimpia, ghicindu-i nemulţumirea, să-l cheme şi să-i ţină acest discurs: „Stănică, tu nu eşti făcut pentru viaţa asta. Ţie-ţi trebuie o femeie de lume, cu bani, care să te ajute în carieră. Câtă vreme am avut copilul, am tăcut. Acum însă văd că nu mai merge. Nu vreau să te am pe conştiinţă. Mă retrag cu Aurica. Puţinul cât îmi trebuie să trăiesc am.„ Tot în închipuire, Stănică încerca să protesteze patetic: „Nu, nu, nu se poate să te las. Tu eşti mereu mama copilaşului nostru, a lui Relişor. Doar dacă tu nu eşti fericită cu mine! Atunci, fireşte, mă sacrific, mă dau îndărăt din faţa norocului tău. Nici aşa nu-ţi închipui că te voi părăsi. Nu, îmi fac o datorie sfântă să-ţi dau şi mai departe, de la distanţă, ocrotirea mea.„ Atât de mult înduioşau pe Stănică aceste ficţiuni, încât se simţea bun la suflet, victima chiar a bunătăţii lui. Liberat prin aceste două ipoteze de Olimpia, făcea apoi planuri măreţe, fie că noua nevastă era o femeie „consumată, fie că, mai bătrână, avea o considerabilă avere. Nici Georgeta nu-i displăcea. Era frumoasă, cu relaţii care erau mai degrabă folositoare decât dezonorante, cu putinţe admirabile de a-l împinge. Fireşte, Georgeta contrazicea conceptul lui de femeie sfântă, dar dacă în fundul nemărturisit al sufletului tocmai calitatea de curtezană cu trecere îl atrăgea, la lumina conştiinţei îşi zicea că face o faptă minunată: „ar înălţa-o pe Georgeta până la el”.

  Toată ciuda lui Stănică venea din faptul că Olimpia nici nu-l înşela, nici nu-i propunea să divorţeze, dimpotrivă, îl privea ironic şi bănuitor, şi, noaptea cel piţin, îl urma în toate escapadele lui.

  În ziua când calendarul ortodox prăznuieşte pe sfânta martiră Agripina (zi de lucru de altfel), Stănică îşi aduse aminte că are o mătuşă Agripina, la care obişnuia să treacă o dată pe an. Ca să se mai smulgă din preocupările-i grele şi ca să ia un contact tonic cu familia lui, fără să spună nimic Olimpiei, porni chiar de dimineaţă în oraş şi se urcă în tramvaiul cu cai din Calea Rahovei, care mergea pe Calea Moşilor. Se dădu jos la Bariera Moşilor şi se îndreptă spre Şoseaua Mihai Bravul, spre strada Fundătura Vaselor. Trecu printre butoaie noi şi alte ustensile de dogărie, scoase în faţa prăvăliilor, printre mormane de rogojini, pe dinaintea prăvăliilor cu lână şi plăpumi, şi intră în Fundătură, ocolind prin strada Vaselor şi strada Maşinii, ca să se gândească mai bine ce felicitare să-i facă bătrânei. Atunci şi-aduse aminte că nu i-a adus nimic. Se căută prin buzunar, unde găsi câţiva franci, strâmbă din gură şi se întoarse spre Barieră. Acolo dibui o simigerie, intră înăuntru şi ceru o pungă cu alune americane prăjite şi câţiva covrigi uscaţi, cu susan, dintre aceia în forma unui inel de lanţ, care se sfărâmă în gură. Aceste produse ale cuptorului plăceau cu deosebire mătuşii Agripina. Stănică se întoarse din nou în strada Fundăturii Vaselor, de astă dată pe drum neocolit, şi se opri în faţa a două case fără etaj, destul de mari şi cu tencuiala scorojită, stând de o parte şi de alta în fruntea unei ogrăzi enorme, ca două corpuri de gardă în faţa curţii de onoare a unui palat imperial. Una din case, cel puţin, cu aer de părăsire, deşi încă impunătoare, se ghicea că fusese prăvălie, din cauza obloanelor trase. Forma ferestrelor şi un pervaz lat de lemn în faţa lor, ca o tejghea, dovedeau că fusese o brutărie. Între cele două